Zilele trecute am sarbatorit ziua de naștere a celui ce a fost, după părerea mea, cel mai popular poet al nostru, George Cosbuc ( n. 20,09.1866 – d. 09,05,1918) . Când spun că am sărbătorit, mă refer la faptul că împreună cu câţiva prieteni, ne-am amintit (pe facebook) câteva din poeziile marelui poet: ”Noi vrem pamant”, ”El Zorab”, ”Moartea lui Fulger”, ”Dușmancele” (Bogata-şi pupă boii-n bot, Îmbătrânind cu boi cu tot), ”Iarna pe uliță” și altele, toate venite parcă din alte vremuri, dar mai actuale ca oricând.
Şi-am recitit ”Decebal către popor” cu-al său celebru vers ”C-o moarte tot suntem datori!”, și-am savurat până la ultima literă ”Pașa Hassan” cu a lui fugă de ghiaurul Mihai: “Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi.”
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.
Dar dintre toate poeziile lui Coșbuc, cea mai aproape de sufletul meu e Mama, poezie pe care o știu de la 2 ani și8 luni (am o fotografie de la prima mea serbare de la gradiniță, serbare la care am recitat poezia asta):
Mama
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti –
– “Ce vezi? întreab-o fată.
– “Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
– “Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat –
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
E drept că azi o înțeleg mai bine și are altă rezonanță, dar mi-e lipită de suflet de aproape 40 de ani și i-am ținut minte fiecare vers de-a lungul întregii mele vieți.
Asta am vrut să vă spun, că o seară petrecută printre poezii dragi, cu rezonanță în mintea și mai ales în sufletul nostru, ne umple de energie și n-are cum dăuna cuiva.
Când ați citit ultima dată o poezie? Câte poezii puteți recita din memorie?
Sunt total în asentimentul tău. Și-mi aduc aminte că-mi părea grea, lungă și cumva, inutilă, ce să ridicăm atâta în slăvi mamele astea, când a trebuit să învăț poezia Mama… ahh, cum se mai schimbă lucrurile acum că-s om mare. Și mamă pe deasupra. Tac și înghit în sec și sper că Puștiului n-o să i se pară corvoadă să aducă osanale poetice mamelor… :))
Mie nu mi s-a părut grea poezia la vremea respectivă ( față de Iarna pe uliță), doar că separam gresit cuvintele, ceva de genul: in vaduri apere pezicurg.:))
Si da, cu totul alt înțeles au acum poeziile astea pentru noi.
Eu am cateva premii pe scoala de la “Cantarea Romaniei” (si pt ca nu eram fiica de doctor sau aviator, nu faceam parte din elita dorita de tovarasa, dar la astfel de activitati, comisiile erau de la centru/externe; anyway, tot carti cu poezii primeam drept premiu si eu multa vreme am compus o sumedenie de poezii). Acum nu mai citesc, doar atunci cand fac curatenie generala prin carti si le sterg de praf, imi aduc aminte de ele si mustacesc nostalgic. Insa, cand ne mai ciondanim si vreau sa ma miorlai, ii recit sotului din “Gandacelul”, in special faza cu baiat rau ma strangi in pumnul tau, iar cand sotul se miorlaie imi recita Ghiocel plapand de soare. La ora actuala, ca sa-ti raspund, nu stiu a recita cap-coada nimic, si asta in conditiile in care nici data nu o mai stiu (adica tin minte pe zi atatea chestii incat mi se pare inutil sa retin data – de aia am calendar , sau nr de tel – de aia il am scris pe spate cu markerul, da, am scris nr cu marker pe aifoane). 🙂