fără toane

La 11.00 toată lumea să fie la poartă. O să iau eu mere, zice Viorel și se ridică vioi din confortul scaunului său strategic plasat în stânga șemineului în care ardea cu flacără roșie-gălbuie un buștean uscat. Ne-am uitat spre el cu zâmbete în colțul gurii, dar am sorbit cu toții ultimele guri de cafea și am plecat să ne pregătim. Ne-am înarmat cu o sticlă de apă (goală), un croissant și câteva bomboane iar la unsprezece trecute fix eram în fața porții.

Nu are rost să vă povestesc cum a fost. Spunea cândva Sadoveanu descriind drumeția: Ai umblat opt ceasuri, ai străbătut douăzeci și ceva de km, te-ai mulțămit la amiază cu o gustare frugală, nu te simțești flămând, nu te simțăști prea obosit, ești în starea aceea de euforie care nimeni nu ți-o poate da în celelalte împrejurări ale vieții. 

Dacă înlocuiți cele opt ceasuri cu doar 4 ore și reduceți distanța la jumătate, aveți imaginea perfectă a felului în care ne simțeam noi duminică la prânz, după o plimbare pe cărări de munte alături de Viorel. Mai o  poveste veche, mai o amintire de acum câteva decenii, mai o mână de ciuperci numai bune de amestecat cu usturoi, nici n-am știut cum a trecut timpul.

Copilul Iulia a avut nenorocul să meargă în drumeția asta cu talpile ghetelor deslipite (deh, are părinți delăsători care nu controlează tălpile ghetelor copiilor înainte de weekendul la munte), dar au rezistat, și ea, și încălțările, până  aproape de finalul drumului cînd acestea din urmă au cedat. Am făcut o improvizație, am abandonat una din tălpi pe coclauri și până la urmă am ajuns cu toții teferi înapoi la tabără.Lecția unu – ședința unu s-a încheiat.

Eram acum de o zi, deja, în Tabăra Oratia și aveam impresia că atât Carmen (ce-mi spusese mie Ioana de ea că-i super fată… ei bine, e și mai și) cât și soțul ei, Viorel, ne aparțin. Sunt ai noștri și nu mai vrem să le dăm drumul. Sau noi suntem ai lor. Oricum ar fi, pentru noi e bine și ceaiul băut în pragul porții, servit de Horia (fiul celor doi) cu un zâmbet timid și multă îndemânare, ne-a întărit convingerea că suntem fix la Poarta Raiului.

Nu vreți să știți ce a fost înainte de asta, adică sâmbătă, când am descoperit locul, când am învârtit de manivela proțapului (ok, asta au facut-o mai mult băieții) pe care se perpelea un berbecuț, când am admirat flăcările înalte ale celui mai mare foc de tabără văzut de mine vreodată (e drept că a fost doar al doilea, pe mine în copilărie nu m-au lăsat ai mei decât într-o tabără și aia nici măcar n-a avut foc), când am băut vreo trei paharele de lichid vâscos și dulce dând noroc și urându-ne de bine. Da, noi între noi, ca niște prieteni vechi cu amintiri comune.

Ne-am desparțit duminică după-amiaza tîrziu. Adevărul este că nu ne mai dădeam duși și doar gândul la revedere (cu oameni și locuri) ne-a făcut să ne putem mobiliza și să putem porni cu inimile ușoare și cu trupurile încărcate de energia locului către casele noastre cu șeminee elecrice, mâncare nesănătoasă și aer poluat. C-așa-i în viață, nu le poți avea pe toate, dar, dacă e să o parafrazez pe Carmen, nimic nu-i întâmplător și întâlnirea noastră cu oamenii aceștia nu va rămâne doar o întâlnire și atât. Deocamdată am primit de la Carmen două cărți despre istoria locului, așa că zilele astea studiez monografia satului Podu Dâmboviței și vorbim după.

Vă mulțumim pentru tot dragilor!

P.S. 1 Pentru cei care vor să ajungă la Tabăra Oratia, coordonatele GPS sunt: N45,41063 E25,21651. Pentru rezervări vorbiți cu Carmen, dar faceți bine și lăsați libere zilele când vrem să mergem noi.

P.S.2 Viorel, nu i-am luat încă ghete noi Iuliei. Mergem la cumpărături la sfârșit de săptămână. Ne iartă!