fără toane

N-am avut niciodată probleme legate de locul în care stau atunci când îmi scriu postările de pe blog și cu atât mai puțin mă interesează device-urile care mă ajută să-mi fac treaba, dar trebuie să recunosc că am un oarecare confort atunci când scriu dimineața la masa mea din living, doar eu cu gândurile mele.

Să luam de exemplu situația de față. E duminică seara, stau pe terasa și în stânga mea, deși s-a racorit și bate ușor vântul, Sonia se bălăcește în piscină și mă strigă să-mi arate cum înoată. În dreapta mea Iulia scrie sârguincioasă (asta dacă nu punem la socoteală faptul că sâmbătă le-a ignorat total) temele la matematică. Mama ne strigă de jos și ne anunță că a tăiat un pepene și cine dorește, e invitat să-și miște fundul la masă. De undeva de pe stradă se aud niste plânsete de copilași. Cu toate astea în jur, greu poți scoate o scriere decentă, dar absolut nicio secundă nu mi-am pus problema că scriu tâmpenii, n-am avut niciodată pretenția ca textele mele trebuie să sensibilizeze pe cineva (excepție fac cele două, trei texte în urma cărora vă rugam să ajutăm împreuna pe cineva), e practic viața mea scrisă aproape zi de zi vreme de 5 ani, în primul rând pentru mine, apoi pentru fetele mele (am convingerea ca într-o zi le vor fi de folos posturile astea, fie și numai pentru că le scormonesc memoria) și nu în ultimul rând pentru voi, cei care, intenționat sau nu, ați ajuns să citiți, să mă cunoașteți astfel și uneori să-mi spuneți câteva cuvinte.

Acum zece zile s-au împlinit 5 ani de când am început să scriu și s-au adunat de-a lungul acestor ani nici mai mult nici mai puțin de 1565 posturi și 17430 comentarii. Dacă e mult sau puțin, important sau irelevant nu cred că interesează pe nimeni, cu excepția mea, firește.

Evident, nu mai sunt același om de acum 5 ani, m-am schimbat mult, dar nu esențial. Am învățat, am povestit, m-am împrietenit, am comentat, m-am simțit bine.

Am cunoscut oameni care scriu și oameni care spuneau despre ei că nu pot să scrie. Pe aceștia din urmă nu-i înțeleg deși le respect alegerea. Sunt oameni cu idei, cu viziune și, unii, cu mult timp liber, și totuși ei aleg să nu scrie. Mă bucur că nu mă număr printre ei. Și mă mai bucur că sunt mulți cei ca mine, cei care scriu, care înțeleg că suntem ceea ce simțim, ce facem, ce știm, nu ceea ce avem.

Între timp s-a făcut târziu, am rămas singură pe terasă și laptopul mă anunță că bateria e pe terminate, are nevoie de  priză pentru reîncărcare așa cum eu am nevoie să scriu pentru a căpăta forță.

Sper ca scrisul să-mi fie încărcător toată viața!