De câteva zile lucrăm la cămăși. Știu, voi ziceți că-i simplu, dar nu-i chiar așa, mai ales când trebuie să faci sute. Cu mașina mea de cusut nouă și smecheră, m-am băgat să fac eu mărunțișurile, respectiv epoleți, buzunare, clape pentru buzunare, barete de mânecă (acelea cu care se prinde mâneca atunci când o ridici), manșete, etc. Cu ceva ajutor am reușit în cele din urmă și azi sunt sigură că terminăm comanda și până diseară vor fi toate călcate și împachetate. Oricum nu despre asta voiam să vă povestesc, dar am simțit că e un moment bun să mă laud cu ce am învățat să fac. 😀
Vorbeam ieri cu fetele din atelier despre cum ne îmbrăcam noi când eram copiii și cât de cool ne credeam în hainele noastre de atunci. Bine, eu una nu mă simțeam chiar cool, fiindcă pe vremea aia nu cunoșteam cuvântul ăsta, dar interesantă mă vedeam sigur.
Țin minte că am mers odată la ziua unui coleg, întâmplător colegul era chiar fostul procuror Cristian Panait, și pentru petrecerea asta am vrut neapărat să mă îmbrac foarte elegant, respectiv cu o fustă dintr-o pânză înflorată făcută cu mâna mea la Atelier (asta era un fel de lucru manual pentru clasele 5-8). Am uitat să vă spun că aveam vreo 13-14 ani pe vremea când se întâmpla asta și scopul meu era ca la petrecerea respectivă să dansez măcar o singură dată cu un băiat care-mi plăcea și care, din păcate pentru mine, avea deja o prietenă, o fată tot din clasa noastră. 😀
Cum fusta respectivă nu se potrivea cu nimic din garderoba mea, am luat hotărârea că trebuie să-mi cumpăr ceva nou și anume un tricou. Atât eram de pretențioasă. Și măcar dacă ar fi fost vreun tricou cu paiete. Nu, nici vorbă. Era de fapt un tricou cu mânecă lungă, gri șobolan. Un fel de bluză de piele dacă mă întrebați acum, dar atunci asta însemna pentru mine fashion.
Am făcut ce-am făcut și-am convins-o pe mama să-mi dea bani de bluză. Am plecat cântând către magazinul din centru în a cărui vitrină văzusem minunea. Am ajuns, am intrat, am cerut și am rămas un pic cu gura căscată când vânzătoarea mi-a spus că are doar mărimi mari. Eu, copil, eram slabă rău și cea mai mică măsură din magazin era foarte largă de mine. N-a contat. Mi-am cumpărat-o și-am plecat fericită acasă. Nimeni nu mai era ca mine.
Acum imaginați-vă o fătucă de 14 ani (de pe vremeai aia, nu de acum), încălțată cu niște balerini drăguți (gri, sâc), cu o fustă de cârpă înflorată și cu un tricou de bumbac gri foarte larg, cu mânecile suflecate. Așa de frumoasă mă credam că nu ar fi avut nimeni cum să mă eclipseze.
Până la urmă seara a fost o reușită, am dansat cu sărbătoritul toată petrecerea, iar băiatul care-mi plăcea a dansat toată seara numai cu prietena lui. Asta până când tatăl fetei a venit s-o ia de la petrecere si junele, rămas fără parteneră, a venit fix la mine și m-a invitat la dans. După dansul acela știți ce-am făcut? Mi-am luat la revedere și-am plecat acasă. Eu am vrut doar să dansez cu el o dată, nu să le stric relația. 😉
Tricoul gri mă făcuse irezistibilă, iar asta îmi era de ajuns.
Cat de putina valoare puneam atunci pe haine. Si cat de OK era orice pe noi. Ma uit la poze din gimnaziu/liceu si vad ce sleampata eram (nu doar eu) si nu conta. eram prieteni si avea importanta cum ne intelegem si ce avem in cap, nu cum suntem imbracati
Ma bucur sa observ ca mi-am gasit si omul pe acelasi calapod. Haina pentru noi trebuie sa fie comoda, asta conteaza. In rest … fite 😀
Ah, mi-e si frica sa ma uit la hainele din liceu. :)) Pana la urma conteaza sa te simti bine in pielea ta la momentul respectiv.
Deci griul a fost la putere :))))) Ce frumos ai povestit momentul asta ..
Multumesc, marmotica. Sa stii ca mie inca imi place griul. Cred ca de la tricoul ala mi se trage. 😀
erau mai ok hinele de atunci decat cele de acum. cand vad copilele imbracate cu haine de oameni mari imi dau seama ca azi copii nu mai au copilarie
Cred ca exagerezi un pic cu “nu mai au copilarie”, dar asta nu inseamna ca sunt chiar incantata de cum se imbraca pustimea de azi. Probabil ca, exact cum faceam si noi, ei cred ca sunt super cool. 🙂
cat de MULTA valoarea puneam atunci pe haine. aveam foarte mult facute la comanda (multumita unei prietene de familie croitoreasa) si bunicii aveau deosebita placere sa dea banii pe tinute sic pentru mine. costumasul facut pentru 18 ani inca intra pe mine (de fapt mi-e nitel larg) dar l-am dus la stramtat si mi s-a spus ca nu e croit cum trebe. asa si?
acum chiar nu dau doi bani pe haine. imi iau la reducere, imi iau tricouri cand calatoresc. am cateva item-uri care sunt elegante si ptr acele petreci, ocazii…restul sunt de toata ziua. la gramada. din magazine. cine mai are timp sa mearga la 10 probe la croitor?!
azi nici croitorii nu mai fac probe. Tot din lipsa de timp. :i-al lor si-al clientilor. 😀
n-am mai auzit expresia “bluza de piele” din copilarie. copilaria foarte copilaroasa, inainte de 10 ani. apoi au aparut helancile, maletele, tricouri cu maneca lunga, etc (in capul meu tricourile pot avea doar maneca scurta, dar ce stiu eu!?)
pentru mine hainele conteaza atat de putin, incat e aproape o problema. gura lumii zice ca o femeie trebuie sa fie cat de cat cocheta.
aaaaa si ma bucur ca nu doar pe mine ma ia cu frisoane cand ma uit la pozele din liceu. 🙂 eu insami nu inteleg ce era in capul meu.
Credeam ca numai eu am auzit la viata mea de “bluza de piele”
foarte interesanta povestea si daca ne amintim fiecare dintre noi are intr-un fel sau altul o poveste asemanatoare din acea perioda a vietiiastfel deducem ca noi oamenii am avea cam aceeasi esenta a vietii doar ca difera destinul fiecaruia