De câte ori încep un jurnal săptămânal, scriu prima dată titlul și ultima parte, cea în care numărăm descrescător săptămânile care au mai rămas din acest mandat de consilier local. Azi am scris 46 și vă zic sincer că am verificat în urmă, să fiu sigură că n-am greșit. Au zburat zilele, săptămânile, anii…
Vă zis de la început că la primărie nu s-a prea lucrat săptămâna asta, toată energia de început de săptămână s-a dus pe Hala Laminor, unde, nu-i așa, până și românii din Maramureș știu că e târg. Nu zic că-i târg de Crăciun, pentru că pe mine deocamdată nu mă duce cu gândul la asta, în afară de o statuie din plastic cu Moș Crăciun, o iesle ce redă scena nașterii lui Isus și un jilț pe care la un moment dat va sta probabil un Moș Crăciun, nu sunt elemente care să ne ducă în zona aia. Avem în schimb saltele gonflabile, palmieri și fructe exotice, fum și mici, aglomerație…
Nu sunt eu în măsură să dau lecții despre organizările de târguri, dar pentru vizitatorii din București am un sfat pentru care îmi vor mulțumi mai târziu: ori veniți pe jos (metrou, autobuz), ori nu veniți. Cele 1700 de locuri de parcare nu-s suficiente, nici Bulevardul Industriilor nu-i suficient, nici imensa curte Faur nu-i de ajuns, vă rog din suflet, lăsați mașinile acasă dacă nu aveți altă opțiune și vreți să veniți neapărat la târg.
Trecând peste știrile despre Hala Laminorul, unde primarul a și ales să-și pună și un birou de vânzare pentru apartamentele familiei pe care le construiește lângă Hală (doar nu credeați că a reabilitat Laminorul fără motive personale), aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre Ziua Națională și cum o simt eu de fiecare dată.
Ca în majoritatea anilor m-a prins 1 Decembrie la birou, pentru că luna asta e pentru noi și cea mai scurtă, dar și cea mai aglomerată din an. Toată lumea vrea comenzile terminate, împachetate și livrate, iar noi ne străduim să facem asta. Dar dincolo de muncă, pentru mine 1 Decembrie e un restart pentru motivație, an de an. Poate și pentru că nu prea mai am de unde-mi lua speranțe pentru vremuri mai bune și atunci mă agăț de chestia asta patriotică legată de cine suntem, cine ne sunt strămoșii, cum ducem mai departe ce și-au dorit ei pentru țară, ce ne dorim noi și mai ales ce rămâne după ce noi nu vom mai fi, ce dăm noi mai departe generațiilor care vin.
Să vă spun o poveste. Aici în Sectorul 3, la intersecția bulevardelor Nicolae Grigorescu cu Theodor Pallady se află un monument care e pentru locuitorii din zonă cel mai cunoscut loc de întâlnire. Ne vedem la statuie, au zis mulți dintre noi de-a lungul timpului, dar probabil foarte puțini știu povestea acestui monument, căruia o să-i spunem simplu Statuia din Sălăjan.
În anul 1932, după aproape 14 ani de la terminarea războiului, oamenii din comuna Dudești-Cioplea (actuala Balta Albă-Titan) au vrut să-și cinstească părinții și copiii căzuți în Primul Război Mondial și i-au cerut primarului de atunci, Constantin Brânzoi, să aprobe ridicarea un monument în memoria lor. Acesta a fost de acord și a comandat unui cunoscut sculptor al vremii, Spiridon Georgescu, să realizeze statuia. Aceasta a fost turnată în bronz la Fabrica V. V. Rășcanu din București și montată pe un soclu de bază pe care se suprapune un soclu mai mic, ambele din beton placat cu marmură, pe care se află statuia din bronz. Pe partea frontală a soclului mai mic este un basorelief de bronz reprezentând o scenă de luptă corp la corp, iar pe celelalte trei laturi sunt fixate plăci care au înscrise numele eroilor.
Așadar, avem un monument istoric cu o statuie ce reprezintă un soldat din Primul Război Mondial în poziție de atac, care cred că trebuie să ne fie cunoscut. Să știm de unde venim, să știm cine au fost cei care au trăit aici, cei care și-au dat viața pe câmpurile de luptă. Am citit cu atenție numele. Sunt familii întregi acolo, sunt și femei. Am recunoscut numele lui Ghețu Anghel. E numele unei străzi pe care eu circul zilnic. Dacă le citiți, poate și voi recunoașteți străzi din jurul monumentului sau din cartier. Străzile se numesc așa tot de pe vremea lui Brânzoi.
Și acum devine interesant. Lucrarea aceasta a fost înscrisă în Lista monumentelor istorice, în anul 2010 și ai noștri i-au dat denumirea oficială ”Monumentul eroilor căzuți în primul și al doilea război mondial”. Ce? Cum? Numai mie mi se pare că cineva nu știe deloc istorie și dă denumiri nefericite monumentelor?
Și pentru că 1 Decembrie este și ziua în care ne comemorăm eroii, reprezentați ai mai multor partide politice din CL Sector 3 au depus o coroană de flori la Statuia din Sălăjan. Da, am fost și eu, că doar nu lipsea miercurea din post. Și am avut emoții și m-am gândit la oamenii aceia în timp ce depuneam coroana. Și le-am mulțumit în numele nostru, al tuturor!
Mai avem de parcurs 46 de săptămâni. Să fim bine!
