Cine ar fi crezut că pe 1 octombrie 2023, în tricou și pantaloni scurți, cu umbrela de soare deschisă (dap, m-a rupt soarele aici sus), o să-mi fac un setup drăguț și o să scriu jurnalul cu numărul 153 pe terasa casei? Eu nu. Aștept toamna cum nu vă imaginați, am schimbat hainele în șifoniere, le-am adus în față pe cele de toamnă/iarnă și săptămânile astea mi-am cumpărat două pulovere și două perechi de blugi. În apărarea mea spun doar că port încă papuci în lume și n-am dat drumul la centrală.
Revenind la ce avem noi de scris aici, s-a mai încheiat o săptămână, au mai trecut câteva ședințe de comisii și una de consiliu, a mai plecat un export (luna asta am depășit ceva record, cred) și am reușit să ne ferim cu toții de răceala/gripa sau ce circulă acum prin oraș, sper că nici la voi n-a ajuns.
Nu-mi mai vine să vă povestesc fiecare zi în parte, ca și la voi probabil, zilele seamănă una cu cealaltă și trec repede. În plus, oricât am încercat să mă odihnesc bine și să mai las deoparte din problemele pe care musai cred că m-am născut să le rezolv, observ că nu-mi iese. Poate e acum o perioadă mai aglomerată, poate sunt eu mai sensibilă toamna (deși în continuare n-o văd), dar am momente în care omul bun pe care-l știu dintotdeauna dispare și dintr-o dată simt nevoia acută de a ridica tonul. De a striga în gura mare: Oameni buni, treziți-vă! N-o să mai meargă lucrurile din inerție multă vreme, nu vor mai face alții treaba țării pentru voi, nu se ocupă nimeni în mod real ca românilor să le fie bine. Sau stați, sunt câțiva care încearcă, dar n-au nici forța nici resursele de a reuși singuri. Nimeni, niciodată n-a reușit singur. Și ăsta nu-i un îndemn la implicare, nu, nu, am renunțat la a cere asta, vedeți-vă de ce faceți acum. E doar un strigăt. Și nici măcar n-am să zic ”I told you so”, că-mi dau și eu seama că aia nu ajută la nimic.