Tocmai am văzut prima conferința de presă a 9 roboți umanoizi și mi-e un pic greu să mă întorc la jurnalele mele. Da o să las aici conferința de presă, poate vă interesează.

Săptămâna asta atenția tuturor a fost pe ”Azilele groazei” și căldură. N-am avut nicio ședință, dar am avut câteva întâlniri cu specialiști în protecție socială pentru a întelege mai bine sistemul și nevoile lui. O să las mai jos câteva date, poate dincolo de emoții (vedeți, abia am văzut asta cu roboții și gata mă dezic de emoții) putem să vedem o parte din imaginea de ansamblu a sistemului social și felul în care funcționează el în România, că nu se știe când vom mai fi la fel de atenți la ce se întâmplă în domeniul acesta.

• Deși auzim des că mulți bani merg anual către protecția socială, ea consumă în prezent 14% -16% din PIB (aici intra și pensiile sociale) față de media europeana care este de 28%. Dap, suntem cam la jumătate.
• O protecția socială corectă înseamnă bunăstare în comunități. Nu înseamnă că iei de la bogați și să dai la săraci, ci că membrii comunității trăiesc în armonie și siguranță și există șanse mari ca măcar o parte din asistații sociali să poată deveni contribuabili la un moment dat.
• Formarea continua de personal este o obligație. Este parte din standardul de calitate. Centrele sociale nu pot spune că n-au avut finanțare pentru pregătirea personalului, pentru că teoretic,  standardul de cost include și asta. Standardul de cost este suma primită pentru fiecare om aflat în grija sistemului de asistență socială. Într-adevăr, sumele acestea trebuie ajustate permanent, dar asta e doar o parte a problemei.
• Aproape că nu exista personal calificat. Chiar și după terminarea facultății, personalul din asistență socială e slab calificat. Asta e o realitate europeană. Hai să vă spun ceva interesant. În Europa, cea mai mare nevoie de asistenți personali pentru persoane vârstnice o are Elveția. Care și plătește bine aceste servicii. Evident că puținii oameni calificați pe care îi avem, au vrut să meargă acolo. A fost nevoie ca între guvernul României și cel al Elveției să existe o înțelegere prin care îngrijitorii romani pot merge acolo 3 luni să lucreze cu forme legale, cu condiția ca 9 luni să lucreze în România în același domeniu.
• De ce subfinanțarea sectorului este o parte din problemă? Nu doar din punct de vedere al personalului (care am stabilit deja că-i cel mai important și de acolo pleacă totul), dar și pentru că sistemul social urmează sistemul medical. De exemplu, un bătrân cu dizabilități stă în spital 5 zile și apoi, pentru îngrijire pe termen lung ajunge într-un centru. Aici în centru el practic are aceleași nevoi pe care le avea și la spital, ba chiar și de lucruri în plus. Nu e vorba doar despre spălat, schimbat și hrănit, ci de medicație, care continuă chiar dacă omul a părăsit spitalul, tratamentul trebuie cumpărat, administrat de personal calificat, urmărit, ajutat…, de aceea costurile ar trebui să fie în tandem cu cele de spitalizare.
• Se ia în calcul personalul străin pentru îngrijirea bătrânilor, dar este o măsură foarte greu de implementat, chiar dacă ar veni personal calificat dintr-o altă țară, diferențele de cultură și de limbă fac măsura foarte greu de implementat. Nu imposibil, dar greu.
• Continue reading Jurnal de consilier local- săptămâna 142