Nu știu cum vă organizați voi timpul, dar eu am trei agende separate. Una pentru activitățile de serviciu, una pentru activitățile din consiliu și una personală. Dacă cea de serviciu stă la birou, celelalte două sunt mereu cu mine. Mai car zilnic laptopul, tableta si semnătura electronică (asta înseamnă o borsetă cu un adaptor, un cablu si-un stick), deci rucsacul nu-i niciodată ușor. Acum, mai nou, am și o geantă mică în el, un fel de portofel cu mai mult loc ca să nu fiu nevoită să intru la supermarket cu geanta mare după mine.
Oricum, ce voiam să spun, că pornisem de la agende, dacă n-am scris nimic de ceva vreme în agenda personală cred nu-i un lucru tocmai de laudă, deși la prima vedere aș zice: Nina, muncești, n-ai timp de viață personală, mulți oameni fac asta! Hmm, nu-i chiar așa că mersul ăsta într-o singură direcție fără a privi deloc în jur și mai ales către tine, nu poate duce la ceva bun pe termen lung. Revenim.
Săptămâna asta a fost din nou una fără ședință de consiliu local. Asta ar însemna că a fost mai puțină activitate, dar nu știu cum se face că eu până și azi răspund la mailuri primite de la cetățeni. Parcă a intrat toată lumea în lipsă de timp și trebuie să-și rezolve toate problemele acum până de sărbători. Și dacă unii oameni au probleme reale și urgente, pentru care eu una încerc să fac tot ce pot să se rezolve, îi învăț unde să scrie, unde să meargă, cum să completeze niște documente, cer ajutor atunci când nu știu ce să fac, sunt și foarte mulți cei care au probleme închipuite. Sau cel puțin așa mi se par mie. Inițial le răspundeam că nu îi ajuta, dar sunt mulți și nu se opresc, așa că unora le mai răspund, cât de diplomat pot, desigur. De exemplu, îmi scrie cineva că nu mai poate cu gălăgia din bloc, că plânge copilul vecinului de deasupra și de două ori pe noapte. Voi ce ați răspunde la asta? Îi pot zice să-și pună la culcare dopuri de urechi? E ok? Că efectiv asta îmi vine să-i zic.