Pentru că suntem la săptămâna 50 și e cumva un număr rotund, chiar dacă nu e încă vremea bilanțului, săptămâna asta aș vrea să mă cunoașteți un pic altfel, dincolo de activitatea din consiliu.
N-am fost dintotdeauna politician și nu știu dacă voi fi vreodată pe de-a-ntregul. Și mi-e bine așa. Am vrut însă întotdeauna să fac mai mult, pentru mai mulți oameni. Nu a fost niciodată doar despre mine și ai mei, nu înțeleg oamenii care gândesc așa, și nici nu încerc s-o fac. So, să-i dăm drumul:
SUNT îndrăgostită de oameni. Tot ce fac, în toate direcțiile în care îmi canalizez energia e vorba despre oameni. Și încerc să nu mă opresc la soluții care mulțumind un om, va nemulțumi un altul. Știu, e imposibil să mulțumești pe toată lumea, dar măcar un pacifist convins lăsați-mă să fiu. Altfel, eu sunt acasă și am făcut un mic dejun bun, bun. 😀
AȘ VREA ca ziua să aibă 100 de ore, săptămâna 100 de zile, luna 100 de săptămâni, anul 100 de luni, iar noi dacă se poate să îmbătrânim și atunci, exact așa cum îmbătrânim acum într-un an. Să avem timp și pentru noi și pentru ceilalți, și pentru muncă, și pentru relaxare, și pentru a face bine, și pentru a face corect. Bine, eu aș vrea nici să nu vină iarna, dar după cum vedeți, vreau practic imposibilul și atunci revin cu picioarele pe pământ și spun că aș vrea doar să scăpăm de pandemie.
PĂSTREZ numai amintirile frumoase. În rest arunc tot. Fără regrete. Ok, adevărul este că păstrez într-un caiet mecanic toate convocatoarele de ședință, cu notițele mele pe ele. Nu știu la ce-mi vor folosi, le avem oricum și în drive și pe site, dar hei, notițele alea sunt muncite și merită păstrate așa cum sunt.
NU ÎMI PLACE că lumea în care trăiesc o ia la vale, pe-o pantă pe care a urcat-o cu greu cândva. Nu îmi place când oamenii mint. Nu îmi place să muncesc în zadar. Nu îmi place când cineva pe care-l admir, face greșeli. Detest de-a dreptul jocul la două capete. Și nu-mi place că și azi am curățenie de făcut. Dar bag un podcast și nici nu-mi dau seama când casa se transformă.
MĂ TEM că nu vom ajunge prea repede și prea ușor să avem un nivel de trai ridicat. Mi se pare că e nevoie de eforturi din mai multe direcții sau mai bine zis din toate direcțiile. Adică nu poți să te aștepți la mai bine doar așteptând să ți se dea și să se facă. Mă tem că noi toți va trebui să punem umărul dacă ne dorim să ne fie bine.
ÎMI PARE RĂU că nu avem un primar înțelept. Măcar atât. În altă ordine de idei, îmi pare rău că am ajuns să mâncăm brânză făcută din prafuri, și asta-i un exemplu ușor. Și-mi mai pare rău că n-am avut mai multă grijă de sănătatea mea atunci când trebuia. Bineînțeles că părerea asta de rău nu mă împiedică să fiu în continuare puțin atentă la problemele astea.
ÎMI PLACE să știu că mă pot baza pe oameni. Îmi place că știu mulți oameni buni, bine intenționați, educați, în care ne putem pune speranțele fără riscuri prea mari că vom fi dezamăgiți. Atâta vreme cât am speranța asta, eu pot continua. Și-mi place să scriu. La o masă simplă cu o cana de cafea lângă mine și cu ploaia bătându-mi în geam. Da, da, îmi place ploaia, ieri dimineață, când am văzut străzile din sector ude, m-am bucurat de parcă mașinile de curățenie trecuseră într-o singură noapte pe toate cele 17 bulevarde, 461 de străzi, 3 șosele, 2 splaiuri, 8 drumuri, 6 piețe, 82 de intrări, 6 căi și 77 de alei din Sectorul 3. 😀
NU SUNT lipsită de defecte. Ba, din contră. Nu mă puneți să le înșir că nu mai terminăm azi.
NICIODATĂ nu mă mulțumesc cu mai puțin decât pot face, iar când am, nu păstrez niciodată totul pentru mine. În rest mă feresc să spun niciodată.
RAR mă face cineva să mă răzgândesc, iar dacă o fac, nu mi-e rușine să recunosc. Tot rar îmi fac timp să citesc beletristică în ultimul timp. Asta îmi face rău, dar mă gândesc că nu va fi așa la infinit.
PLÂNG de câte ori lacrimile vor să curgă. Fără reținere. Acum îmi dau seama că n-am mai plâns de mult. Nici măcar de fericire. 🙁De două ori în viață am plâns la filme, de multe ori am plâns cot la cot cu și pentru oameni care aveau tot dreptul s-o facă.
SUNT CONFUZĂ când se discută un subiect despre care nu știu nimic. Dar mă dumiresc repede. E clar că nu poți fi tot timpul stăpân pe subiectele care se discută, dar nu sunt genul care să spun ”a, despre asta nu știu nimic, nu ma interesează”.
AM NEVOIE de oameni cu simțul umorului în jurul meu. Am nevoie de oameni în general și de oameni cu nivel mare de implicare în special.
AR FI TREBUIT să fac un master în jurnalism după ce am terminat facultatea și să fac voluntariat de mai multă vreme. Și ar fi trebuit să țin legătura cu foștii colegi. Sunt răspândiți în cele patru zări și cele mai prețioase amintiri ale copilăriei mele sunt legate de ei.
AȘ PUTEA să fiu mai implicată, fiindcă uneori am impresia că fac prea puțin și alte ori am impresia că nu mai pot. Sper să reușesc să ajung și la rezultate bune, echilibrând cumva situația. Și aș putea (și chiar mi-am propus să fac asta) să străbat lumea câțiva ani, având cu mine câțiva oameni dragi un laptop și-un aparat foto.
În legătură cu Consiliul Local, săptămâna asta notabil a fost faptul că Mihaela Văcaru a scris și trimis la primărie o propunere de HCL privind disciplina bugetară în Sectorul 3, adică responsabilitate și transparență în administrarea bugetului, proiect pe care abia aștept să-l văd aprobat.
Mai avem de parcurs 158 de săptămâni. Să fim bine!