fără toane

30 decembrie 2018 a fost o zi lunga, iar la ora la care scriu încă nu s-a terminat.

M-am trezit la șapte (așa s-a întâmplat), mi-am făcut o cafea și m-am gândit puțin la ce vreau să fac dimineață. Aveam în plan o salată de pește, un piept de pui cu castraveciori și maioneză și bineînțeles, sala de boeuf. Dar nu mai aveam pastile pentru mașina de spălat vase și mă mâncau tălpile să mă duc până la Mega. În cartier. Nu mai aveam nici castraveciori. Aha, mă duc. La opt am ieșit pe ușă.

Eu mă duc la Mega cu bicicleta sau pe jos. Azi m-am dus cu mașina. Nu mă judecați. Am parcat și când să intru în magazin am văzut un om în vârstă care ieșise afară cu tot cu coșul de plastic, îl lăsase oarecum în drum iar el s-a așezat în fund pe rastelurile pentru biciclete (oare așa le zice?). Am văzut, dar n-am dat prea mare importanță, deși cred că o secundă am gândit ”cred că nu se simte bine, sau așteaptă pe cineva”.

Am intrat în magazin, mi-am luat struguri și pâine (nu venisem după astea?) și gândul mi s-a dus din nou la omul de afară. Și-o fi revenit? M-am apropiat de o fereastră și m-am uitat afară. Era tot acolo și-și sprijinise capul pe genunchi. Coșul cu cumpărături zăcea în continuare pe mijlocul aleii. E clar, nu așteaptă pe nimeni, îi e rău.

Am abandonat coșul și-am ieșit repede afară. Bună ziua, vă simțiți rău? Pot să vă ajut cu ceva? Vreți să vă duc acasă? Mi-au ieșit toate cuvintele deodată, nu știu cât a înțeles el, dar mi-a spus că are o durere în piept și nu se simte bine. Și m-a întrebat: Cum să mă duceți acasă?

Fac aici o parateză și vă spun că la magazinul acesta, fiind unul de cartier, lumea vine aproape exclusiv pe jos sau cu bicicleta. Doar cine se întoarce, poate, din oraș și trece pe acolo să ia ceva în drum spre casă vine cu mașina. Altfel nu prea se explică deranjul. Așa că el a presupus că sunt pe jos și cum stătea la câteva străzi distanță nu se simțea nicicum în stare să meargă până acasă.

I-am spus că-s cu mașina (dăăăă, v-am spus să nu mă judecați) și i-am pus cumpărăturile din coș în pungă. Dap, era genul acela de bătrân care vine la cumpărături cu punga lui. L-am ajutat să urce și-am plecat. Mi-a spus strada pe care stă și numărul, după care aproape a devenit incoerent. S-a moleșit dintr-o dată, s-a dezorientat și m-a făcut să nu mai știu nici eu străzile din cartier în timp ce sunam la salvare. L-am ținut de vorbă, l-am descusut despre nume, vârstă și boli de care suferă, așa cum mă sfătuia doamna de la ambulanță, și când în sfârșit am intrat pe strada lui a început să recunoască locurile și parcă și-a recăpătat forțele. Mi-a arătat și unde stă fiul lui, mi-a arătat casa, mi-a spus că e acasă soția lui. L-am ajutat să coboare și să intre în curte și i-am spus să aștepte salvarea și să stea liniștit. Mi-a mulțumit și mi-a urat multă sănătate ceea ce îi doresc și lui. Salvarea a venit în zece minute, nu am stat acolo să aștept, dar era venită când m-am întors eu de la Mega și-am trecut prin fața casei lui ca să mă asigur că e bine, că doar eram cu mașina și nu mi-a fost greu.

Am venit acasă și mi-am continuat treburile, salata de pește, maioneză, legume la fiert, piept de pui la fiert, un alt drum la mega că uitasem ceva (dap, nu aveam piept de pui acasă), toacă totul, iar la unsprezece și jumătate aveam deja toate salatele făcute. Am luat o pauză și m-am odihnit vreo oră potrivind două sau trei piese într-un puzzle cu milioane de piese negre aproape toate (nu întrebați). Apoi m-a scos Iulia la mall, că mâine e Revelionul și, ce credeți, azi și-a dat seama că n-are cu ce se îmbrăca.

Am mers la Băneasa, am luat-o și pe Sonia de undeva din drum (ați ghicit, nici ea nu avea nimic de îmbrăcat pentru mâine seară) și uite-mă pe mine la ora două în mall cu două tinere care n-au nicio idee despre ce vor să poarte și cu o dispoziție de zile mari pentru cumpărături.

Am colindat magazinele până mi-au amorțit la propriu tălpile picioarelor. Măcar fetele și-au găsit ce căutau, (mă rog, Iulia mai trebuie să se ducă și mâine că a uitat să-și ia nu știu ce chestie pentru machiaj, helău!!!), iar eu nu mi-am luat nimic, pentru că bluza roșie am cumărat-o la reducere și nu se poate contoriza ca și cumpărătură. Bine, nici nu aveam nevoie de ceva. Am tot ce-mi trebuie și câte ceva în plus. Ok, mi-am mai luat o geantă.

La șase am ajuns acasă (dap, am mers 4 ore non stop, pot participa lejer la un maraton) și m-am apucat de prăjituri. Am făcut repede o tartă cu gem și am pregătit cafeaua pentru tiramisu. Cât s-a răcit cafeaua am mai pus două piese în puzzelul cela.

La opt prăjiturile erau gata, una în frigider și cealaltă mâncată. Când am început să scriu am apucat să fac poza asta.

Acum când termin mă duc să spăl tava. Și apoi vreau să văd un film.

Hai că a fost o zi bună! Hai că a fost un an bun!

Un 2019 de poveste, vă doresc!