fără toane

Se pare că n-am avut relație tocmai bună cu telefoanele mobile pe care le-am avut. Cel puțin nu în ultimii doi ani, timp în care  mi-a fost furat un Note 4 din buzunar la Auchan Titan, am scăpat un iPhone 6 în toaletă  și în urmă cu o săptămână mi-am lăsat telefonul la poartă în zăpadă lângă mașină vreun sfert de oră până mi-am amintit de el și am început să-l caut. Așa-i că ați zice că o persoană care a trecut prin câteva chestii din astea, va fi mult mai atentă pe viitor cu bunurile ei de valoare, numai că…

Azi dimineață (ora 6.30) trebuia să ajung în mare viteză undeva la capătul străzii mele (cca 500 m de casă) să duc ceva unei fete care îmi făcea un serviciu. Nu uitați că azi a fost o minunată zi de iarnă în plin sfârșit de martie, deci strada toată era albă, ningea și vântul viscolea zăpada. Eram în mare întârziere, așa că am alergat cât m-au ținut picioarele prin viscol imaginându-mi că-s Tibi Ușeriu, iar strada mea e Ice Road-ul ăla străbătut de el.

M-am întâlnit cu fata, i-am dat coletul și abia trăgându-mi sufletul, am făcut cale întoarsă. Din obișnuiță am dus mâna la buzunare și mi-am dat seama că n-am telefonul. M-am speriat un pic, dar eram 80% sigură că l-am lăsat acasă. Cu toate astea m-am uitat pe jos să nu-mi fi căzut din buzunar când am alergat, dar nu l-am găsit. Am intrat în atelier și acele 80 de procente s-au evaporat pe loc când mi-am dat seama că telefonul nu-i acasă. M-am întors imediat pe drum și l-am reluat minuțios. Nimic. Se luminase bine și oamenii erau din ce în ce mai mulți pe stradă. În tot timpul ăsta o colegă suna pe telefonul meu și nimeni nu răspundea. Măcar suna, gândeam.

Nu ne-am lăsat. Cu ultimele speranțe am mers din nou pe stradă sunând mereu și exact atunci când nu mai aveam nici-o speranță, nea Ică a învățat să răspundă la iPhone 7.

Am auzit o voce de bărbat care ne-a confirmat că a găsit telefonul pe strada noastră, ne-a spus că era deja în metrou, mergea la muncă pentru câteva ore și avea să vină acasă pe la 11.30. Mi-a dat adresa lui, stă pe strada vecină, și mi-a zis că mă sună când iese din metrou să-mi dea numarul lui de telefon, că el pe ăla știe să-l folosească. Bineînțeles că nu m-a sunat, nu ar fi avut cum să știe pe ce număr să sune, el putea doar să răspundă la apelurile primite, dar l-am sunat eu (după ce am dat refresh de 100 de ori aplicației Find my iPhone). Omul mi-a spus că atunci pleca de la muncă spre casă, că azi avea o problemă de rezolvat și lucra mai puțin. Mi-a spus și zona din care pleacă, care chiar coincidea cu cea în care aplicația îmi spunea că era la plimbare telefonul meu. Și m-a întrebat apoi unde stau că tot trece el pe strada mea, vine să mi-l aducă, că nu-i e greu.

Bineînțeles că m-am topit mai repede ca zăpada de martie de pe capota motorului pornit, dar am așteptat totuși cu emoție ca vocea de la telefon să prindă contur și să pot să-l îmbrățisez pe omul ăsta care a găsit un telefon pe o stradă goală și numai faptul că nu și-a dat seama cum se răspunde la el, l-a împiedicat să vorbească cu mine încă de la primul apel.

L-am așteptat pe nea Ică la poartă, l-am cinstit, l-am îmbrațișat, i-am mulțumit din toată inima mea și am promis că o să am mai mare grijă de lucrurile mele de acum înainte, atunci când el mi-a spus:

– Ai grijă de el, tată, că ăsta-i telefon din cele scumpe!

Îți mulțumesc și aici, nea Ică!