fără toane

Nu mă omor după dulciuri, pot trece ani până să-mi fie poftă de o bucățică de ciocolată. Ok, nu rezist prea bine la prăjiturile de casă, dar mă declar o neiubitoare de ciocolată. Și totuși…

Într-o seară acum vreo două luni am simțit la un moment dat nevoia de ceva dulce și mi-am luat un  Kinder Bueno, din rezerva fetelor, cu mine în cameră. Am mâncat o jumătate și am pus cealaltă jumătate în sertarul de la noptieră, cu gândul să-l mănânc altă dată, peste mult, mult timp. Nu, nu expiră.

A trecut timpul, s-a terminat un an, a început altul, a căzut un guvern, a venit altul, și eu nu m-am atins de ciocolata din sertar. Au mai fost seri în care aproape am cedat și am vrut s-o iau de acolo, dar m-am limitat la gânduri, n-am făcut nimic de care să-mi pară rău a doua zi. Asta până acum două seri, când am terminat treaba în atelier pe la unu noaptea (de fapt era două, dar nu vreau să par vreo workoholică)  și în vreme ce apa de la duș spăla oboseala de suprafață, creierul era cu gîndul la sertar și la batonul de kinder bueno care avea să-mi dea o nouă viață, mai ceva ca într-un joc video de pe vremuri. Cu toate astea, am luat pijamaua pe mine și mi-am zis: Nu azi, nu e bine, nu-mi trebuie ciocolată acum. Și-am rezistat. Aproape că am deschis sertarul, dar n-am mers mai departe. Nop.

A mai trecut o zi și asta a fost. Seara m-am dus direct la noptieră, am zâmbit în gând pentru greșeala pe care urema s-o fac și am luat batonul. Adică ambalajul. Care era gol. Adică nu aveam ciocolată. M-am torturat degeaba atâta timp, pentru că altcineva îmi mâncase ciocolată probabil cu multă vreme înainte. Am izbucnit în râs. Ce tristețe! Câtă dezamăire! Bine, puteam coborî și puteam lua alt baton, tot din rezerva fetelor, care-i nesecată, dar nu se face asta.

M-am gândit că-i un semn, că nu trebuie să mănânc ciocolată seara și în general, nu trebuie să mănânc ciocolată. Asta e.  Găsesc eu altceva. Poate bomboane…