Copil fiind, nu m-am gândit aproape niciodată la greutățile pe care părinții mei probabil le aveau. Știam doar că nu ne dau banii afară din casă, și aveam grijă să nu ne dorim luna de pe cer. Grija noastră principală era să nu deschidă mama sau tata ușa camerei noastre și să facem în așa fel încât să obținem permisiunea de a ieși afară la joacă.
Vară, toamnă, iarnă, primăvară, noi ne doream să ne petrecem timpul liber afară, cu prietenii noștri. Găseam întotdeauna ceva de făcut, de la jocuri de-a prinți și prințese, până la antrenamente de gimnastică la nivel de Jocuri Olimpice după mintea noastră. De la strâns capace de sticle de bere, până la construit cazemate din zăpadă. De la plimbări lejere ”în jurul grădiniței”, până la baschet și tenis practicat în curtea școlii în afara orelor de curs.
Am fost copiii anilor 80-90 și am avut o copilărie frumoasă pe care n-aș schimba-o cu cea a puștilor de azi. Știu că sunt și azi copii care își petrec timpul cam la fel ca pe vremea noastră, dar ei probabil, în loc să se bucure de simplitatea copilăriei, o compară cu cea a majorității copiilor de azi, acei copiii care cresc cu tableta, telefonul, play station-ul și ochelarii VR în prejmă. Nu spun că-i rău ce se întâmplă azi, spun doar că eu n-aș vrea așa o copilărie.
Îmi amintesc o întâmplare din liceu. Aveam vreo 15 ani, eram a zecea parcă. Adolescenți fițoși cum ar spune azi cineva, doar că atunci nu exista termenul ăsta. Nu știu dacă făcusem ceva greșit, sau doar așa era programul, dar într-o zi a trebuit să luăm câteva coșuri de gunoi de prin sălile de clase și să mergem cu toții să strângem gunoaiele din fața cinematografului Independența din Târgoviște. Ne-am distrat în ziua aia cum nu se poate mai bine. Am râs, am spus glume, am strâns hârtii, i-am invitat pe cei care intrau la cinema să ne ajute, ne-am făcut și fotografii (aveam în clasă un băiat pasionat de fotografie care avea mereu un aparat la el) și-am rămas cu o amintire frumoasă.
Cum ar suna asta azi? Tineri de liceu să meargă ziua în amiaza mare să strângă hârtiile din fața unui cinema în care alți tineri ca ei ar intra la film doi câte doi? Poate ar face-o, dar ar rămâne ei cu o amintire frumoasă?
Cei mai multi ar refuza sau ar intra in pamant de rusine, dar cred ca tot s-ar putea gasi adolescenti care sa faca asta cu placere. E de ajuns sa te uiti prin pozele celor de la Let’s Do It, ca ei mi-au venit primii in minte.
Da, la ei m-am gândit și eu, dar una e sa faci asta organizat, și alta e să ieși tu si câtiva colegi să strângi gunoaiele din picioarele altora. Oricum, s-ar gasi si azi tineri care să faca asta.
Am citit cu plăcere intr o seara de sâmbătă ploioasă și la mine! M ai facut sa mi amintesc si eu de copilărie si de cat imi doream si eu o viață ” la bloc “ca a ta! In privința copiilor de azi sunt sigura ca depinde de educație si tot asa de sigura sunt ca si azi sunt destul de multi tineri care ar face acte de caritate si sa fie impliniti cu asta!Te pup Nina!
Ce tare-i asta cu viata ”la bloc”. De dragul ei mergeam in fiecare weekend la tine la curte, ha?