Am citit Open, autobiografia lui Andre Agassi, în vacanța de 5 zile petrecuta luna trecută în Grecia. Pe măsură ce citeam, le povesteam fetelor și Adrianei pasaje din carte, iar atunci când în ziua 4 am terminat-o, au avut loc negocieri serioase legate de cine urmează s-o citească prima.
Dintre tenismeni n-am ținut aproape niciodată cu Agassi, l-am preferat întotdeauna pe Sampras. Nu știu de ce, de fapt cam știu, seamănă mai mult cu mine, genul mai pedant și mai cu ochii pe rezultate. Andre nu era așa. Andre ura să joace tenis, dar pentru că asta știa să facă cel mai bine, atunci asta făcea. Și-a găsit târziu motivația pentru a câștiga turnee și implicit bani, dar nu despre asta e cartea.
E povestea vieții unui om îndemnat, îndrumat, obligat, antrenat să ajungă cel mai bun din lume la sportul ăsta. După ce am citit Exepționalii de Gladwell ( doh, am uitat să scriu despre cartea asta excepțională), mi-am dat seama că pentru a deveni cel mai bun din lume la ceva e nevoie de șansă, muncă și abia apoi talent. Agassi e dovada de care aveam nevoie pentru a-mi clarifica definitiv chestiile astea. Degeaba avea el talent dacă ura tenisul. A avut însă o atat de mare dorință de a-i face pe plac tatălui său, încât a ajuns numărul unu mondial pentru că acesta își dorea asta.