Simt o nevoie acută să fac bine. Uneori îmi iese, alteori nu.
Aseară am parcat mașina în fața unui cunoscut restaurant din oraș. Locul de parcare parcă mă aștepta pe mine: mare, în loc neinterzis de lege, aproape de local, ce mai, prefect. Închid mașina și mă îndrept spre intrare. Aud pe cineva în urma mea: Doamna, doamna! Mă uit în spate și văd o fată la vreo 20 de ani care îmi spune că acolo e parcarea ei și-mi cere să-i dau și ei de-o pâine.
Inițial am vrut să-i spun că vreau bon, dar pentru că mă grăbeam și nu voiam să intru în polemici cu ea, i-am spus că vorbim când mă întorc. Bine, fata mea, îmi aruncă ea de la distanța celor 20 de pași dintre noi. Mă gândeam s-o cert, s-o trimit să muncească că nu-i ok ce face, că sigur se pricepe ea la ceva și poate ajunge cineva în viața asta… Sau mă gândeam că n-am s-o mai găsesc acolo când revin.
Intru în restaurant și, contrar așteptărilor voastre, mă duc în bucătărie (de fapt în oficiul de lângă bucătărie) și stau de vorbă cu bucătarii, măsor dimensiuni corporale, pun semne pe niște costume și după vreo 40 minute plec încărcată cu o mulțime de pungi pe care le țineam în brațe una peste alta. Nu, nu erau cu mâncare.