fără toane

Nu râdeți!

Cam o dată la doi-trei ani mă apucă dorul să fiu profesoară. Asta se întâmplă fără excepție în perioada în care reîncep școlile. Ca dovadă articolul ăsta l-am început anul trecut pe vremea asta și zace în draft de atunci, așa că o să vă povestesc acum, când sunt din nou în plină criză profesorală.

Îmi place foarte mult să lucrez cu copiii, dar cum n-am făcut la timp nimic în sensul acesta în plan professional (adică să mă fi dus, naibii, la școli de profil), a trebuit să mă mulțumesc cu modelarea fetelor mele. Asta nu mi-a potolit deloc setea de interacțiune cu copiii de vârstă gimnazială (da, am și pretenții, simt eu că m-aș înțelege perfect cu puștii de 10-14 ani), ba din contra, îmi doresc și mai mult asta atunci când observ (cu o doză mare de groază) faptul că ele au depășit pragul acesta.

Ca să ne înțelegem, n-am fost niciodată profesoară (asta dacă facem excepție de orele în care pregăteam la matematică câțiva puști din blocul nostru) și facultatea pe care am absolvit-o nu-mi oferă cine știe ce perspective în învățământ (am terminat Management Turistic și Comercial), dar mi-ar plăcea enorm să fiu profesoară de geografie la gimnaziu. Mi se pare o materie pe care n-ai cum să n-o iubești (și ca professor, și ca elev) și aș avea atât de multe idei de a-i face pe copiii să învețe cu drag materia și, ce-i mai important, să n-o mai uite niciodată, încât, cum vă spuneam la început, din doi în doi ani mă apucă dorul să mă fac profesoară (suplinitoare, evident) și încep și mă interesez ce-aș putea face în sensul ăsta. După care îmi trece.

Nu mă interesează banii pe care i-aș putea câștiga din asta, nu mă interesează neapărat normă întreagă, ci doar câteva ore/săptămână la o școală generală. Nici măcar nu vreau neapărat să fie din oraș. Ba cu atât mai bine dacă nu e din oraș.

M-a luat valul evident. Avem de lucru de nu ne vedem și se întrevede o iarnă lungă în atelier, dar de visat oricine are dreptul.