fără toane

Intarsem la facultate în București. Stăteau mărturie pentru asta listele afișate pe o străduță lăturalnică a Universității. Pentru că venisem singură să văd rezultatele, m-am așezat, cu sufletul împrăștiat în mii de cubulețe pline cu bucurie, la coada unui telefon public de vis-a-vis. Dap, cam aia era România de atunci, era coadă la telefonul public.

Habar nu mai am ce gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce-mi așteptam rândul, și-mi pregăteam banuții. Aveam în mână un ziar, luat de o tarabă de lângă telefoane, pe care îl făcusem sul și-l răsuceam și tot îl răsuceam. De emoție. Urma să sun acasă să-i spun mamei vestea, apoi mama, după ce mă felicita și probabil plângea vreo zece minute, urma să-și sune cei opt frați să-i anunțe și pe ei. Apoi i-ar fi sunat tata pe-ai lui, plus o matușă bătrână care stătea în București și căreia voia să-i ceară să mă țină în gazdă măcar câteva săptămâni în toamnă, până îmi găseam eu ceva cu chirie. Numai că eu deja luasem Anunțul Telefonic de la tarabă și-mi încercuisem vreo trei oferte de închiriere. Voiam să sun și acolo, dar nu înainte de a-i anunța pe ai mei că-s studentă.

Având amalgamul ăsta de idei în cap și privind pierdută către forfota din jurul meu, observ că mi-a venit rândul și, hotărâtă, iau receptorul telefonului, introduc moneda și, când vreau să formez numărul, mă blochez. Nu-l mai știam. Era vorba de numărul meu de telefon fix de acasă, să fim înțeleși. Nici măcar nu mai știam cu ce cifră începe. Nu mi-l aminteam și pace. Nici prefixul, măcar.  Iar faptul că în urma mea era o coadă lungă nu mă ajuta deloc. Aproape că mă panicasem când am ales brusc să mă așez din nou la coadă, că poate până-mi vine rândul iar, reușesc să-mi aduc aminte ceva din număr.

Cu capul în pământ și cu mintea în pioneze (ce fel de om uită numărul lui de telefon? ), am reluat coada, un pic mai lungă de data asta. Și ca rușinea să n-o trăiesc singură, băiatul care mi-a vândut ziarul și căruia îi spusesem pentru ce-l cumpăr (vedeți, eram de pe vremea aia foarte vorbăreață), mă vede că mă așez din nou la coadă și crede că-s atât de bine crescută încât sun la un număr din ziar după care mai stau o data la coadă pentru a suna la un alt număr, și tot așa. Cum să-i spun că-s doar proastă, nu exagerat de bine crescută? De ce să-i spulber mitul ăsta cum că ar exista astfel de oameni? Numai că el insistă și mă trezesc cu el lângă mine exact când parcă îmi amintisem că fixul meu de acasă era ceva de genul 042358…

– Știi, nu cred că trebuie să stai la râd pentru fiecare telefon pe care vrei să-l dai. Când ajungi în față poți să suni la câte numere vrei tu, exact așa cum cumperi doar un ziar și ai în el sute de anunțuri, îmi spune șugubăț.

Ok, mă crede proastă și vrea să-i dovedesc. Dacă ar ști el că eu am stat la rând și nici măcar n-am sunat pe nimeni. Sau știe?

Zâmbesc, deschid ziarul, iar din el îmi joacă în față o mulțime de numere de telefon. Noroc că eu le încercuisem pe cele care mă interesau. Le identific repede și mă uit fix spre ele spunând, cu cea mai sigură voce din lume:

– Da, da, știu asta, numai că la două numere a sunat ocupat, și-am zis că până îmi vine rândul din nou poate se eliberează. În plus, nu mă grăbesc nicăieri. Și nici măcar acasă n-am sunat pentru că nu-mi amintesc numărul.

Nu, nu, nu, ultima parte n-am spus-o cu voce tare. Nici măcar aia cu nu mă grăbesc nicăieri. Am vorbit doar cu mine. Gata, băiatul s-a retras, eu am ajuns iar în fața telefonului. Aveam numărul în cap cât se poate de clar, am format, mi-a răspuns mama și de aici totul s-a desfășurat exact cum vă spuneam eu la început. Unde mai pui că mi-am găsit și chirie, numai că urma să merg cu tata să văd ce și cum. Aveam adresele.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Anunțul Telefonic. S-a întâmplat în urmă cu 23 de ani, în vara lui ’92, dar ziarul era pe piață de 2 ani și publicase deja mii de anunțuri. Între timp numărul lor a ajuns la câteva mii/apariție, iar dacă stăm să le adunăm ajungem la niste cifre…. . Fie că avem de vândut o bicicletă, fie că vrem să ne cumpărăm casă sau să ne găsim un loc de muncă, găseam și găsim în continuare un colțișor de Anunț Telefonic special pentru noi.

Anul acesta, mai exact pe 7 iunie, Anunțul Telefonic a împlinit 25 de ani de la prima apariție și cu această ocazie a retipărit primul număr, acela din 1990, număr pe care il puteti vedea și voi aici, unde puteți citi și scrisoarea fondatorului ziarului, Radu Popescu, care m-a inspirat, cumva, să caut ziarul printre amintiri.

P.S. Voi știați că din toate firmele înființate în anul 1990 își mai desfășoară azi activitatea doar 20?