Intarsem la facultate în București. Stăteau mărturie pentru asta listele afișate pe o străduță lăturalnică a Universității. Pentru că venisem singură să văd rezultatele, m-am așezat, cu sufletul împrăștiat în mii de cubulețe pline cu bucurie, la coada unui telefon public de vis-a-vis. Dap, cam aia era România de atunci, era coadă la telefonul public.
Habar nu mai am ce gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce-mi așteptam rândul, și-mi pregăteam banuții. Aveam în mână un ziar, luat de o tarabă de lângă telefoane, pe care îl făcusem sul și-l răsuceam și tot îl răsuceam. De emoție. Urma să sun acasă să-i spun mamei vestea, apoi mama, după ce mă felicita și probabil plângea vreo zece minute, urma să-și sune cei opt frați să-i anunțe și pe ei. Apoi i-ar fi sunat tata pe-ai lui, plus o matușă bătrână care stătea în București și căreia voia să-i ceară să mă țină în gazdă măcar câteva săptămâni în toamnă, până îmi găseam eu ceva cu chirie. Numai că eu deja luasem Anunțul Telefonic de la tarabă și-mi încercuisem vreo trei oferte de închiriere. Voiam să sun și acolo, dar nu înainte de a-i anunța pe ai mei că-s studentă.
Având amalgamul ăsta de idei în cap și privind pierdută către forfota din jurul meu, observ că mi-a venit rândul și, hotărâtă, iau receptorul telefonului, introduc moneda și, când vreau să formez numărul, mă blochez. Nu-l mai știam. Era vorba de numărul meu de telefon fix de acasă, să fim înțeleși. Nici măcar nu mai știam cu ce cifră începe. Nu mi-l aminteam și pace. Nici prefixul, măcar. Iar faptul că în urma mea era o coadă lungă nu mă ajuta deloc. Aproape că mă panicasem când am ales brusc să mă așez din nou la coadă, că poate până-mi vine rândul iar, reușesc să-mi aduc aminte ceva din număr.