Chiar dacă nu scriu eu prea des în ultimul timp, măcar reușesc, cum-necum să mă țin de rubrica asta, cu meritul lui Marian pentru 99% din treabă.
Avem așadar și azi două fotografii cu o variantă de outfit care mie mi-e foarte dragă. Nu e nimic lucrat de mine aici, asta dacă nu luăm în calcul ornamentul acela de pe pantaloni pe care l-am cusut cu mâna mea acolo acum vreo două luni, după ce mi-am agățat pantalonii preferați în masa de croit. Long story…
Cu toții ne-am măzgălit de pix o haină măcar o dată în viață. Cu toții am văzut aceeași haină ieșind apoi din mașina de spălat cu pata de pix intactă și ne-am întristat. Așa că m-am gândit să vă arăt o metodă extrem de ușoară de a scoate petele de pix de pe hainele preferate.
Am avut-o la îndemână pe nepoțica mea Mara, o mare viitoare vloggeriță, are deja mai mult de 50 de clipuri urcate pe youtube, iar la canalul ei vă puteți abona aici. Tineți cont că Mara abia a trecut în clasa a VI-a, deci viitorul vloggurilor e asigurat. Vă veți putea mândri atunci că ați fost printre primii abonați. 🙂
Gata cu vorbăria, să vedem cum scoatem petele de pix de pe haine în 2 minute. Maxim.
Știu că articolul ăsta vine prea abrupt după cel de ieri, dar trebuie s-o spun. Nimic, dar absolut nimic nu mă va face vreodată să ies în stradă pentru a schimba ceva în politică. Am făcut-o odată și mi-a ajuns.
Vă spun cu mâna pe inimă că nu-mi pasă absolut deloc de cine conduce România, nici de la Palatul Cotroceni nici de la Palatul Victoria și cu atât mai puțin din Casa Poporului. Nici măcar Codruța Kovesi nu mă mai mișcă. Mă gândesc foarte, foarte serios să nu mai merg niciodată la vot. Glumesc, nici chiar așa.
Am o firmă, la care sunt asociată cu soțul, din 2008. Este o firmă de producție confecții, care indiferent de către cine a fost condusă România, a mers înainte. Și a crescut. Nu a făcut-o brusc, a fost o creștere organică, pentru care am tras cu dinții multe zile și uneori nopți, și am ajuns de la 2 angajați în 2009, la 8 angajați în 2015. Avem o cifra de afaceri anuală de aproape jumătate de milion de euro și ne plătim la zi (cu greu) toate datoriile. Nu am făcut afaceri cu statul dacă nu luăm în calcul niște halate de molton făcute pentru un spital din Călărași și niște steaguri pentru un ADP. Dar exportăm echipamente. Chiar și în afara UE. V-am spus toate astea ca să înțelegeți de ce nu-mi pasă.
Am făcut azi un maaaareee pas înainte cu rubrica noastră de outfit, în sensul că avem poze mult mai bune. Sper ca de acum să fie mereu așa și, fie iarnă, fie vară, să ne facem timp o oră săptămânal să facem câteva poze de calitate. “Vinovat” de ședința foto la care am luat parte, este fotograful Marian Nedelcu pe care vi-l recomand cu toată inima. N-am avut de când mă știu poze mai frumoase decât astea. Și doar mă știți, nu-s fotogenică deloc, iar ce a reușit omul ăsta să facă mi se pare foarte tare.
Hai să vă spun și câteva cuvinte despre ținută, e vorba și de data asta de o rochiță Aconso. Materialul este un bumbac de foarte bună calitate. Mi-e foarte comodă, mi-e extrem de dragă și sper s-o port mult, mult timp de acum în colo.
Sunt praf. Am făcut dimineață salam de biscuiți și m-am gândit (știu, prima dată e mai greu) să filmez pentru voi rețeta, că poate vă vine pofta să faceți și voi, să le arătați copiilor ce prăjituri mâncam noi în copilărie.
Bineînțeles că, fiind prima mea filmare, m-am împotmolit de vreo 99 de ori în cinci minute, bineînțeles că mi-a luat o veșnicie până l-am încărcat pe net, așa că fiți blânzi:
Salamul se ține la frigider cel putin 4- 5 ore până se întărește, dupa cere se scoate celofanul și se tăvălește prin praf de biscuiți pisați sau prin pesmet.
Și-o poza cu el în farfurie, ca să nu ziceți că l-am vândut. Poftă bună!
Așa cum v-am promis ieri, mă prezint azi în rochița ACONSO. Acum că ma văd îmbrăcată cu ea, îmi dau seama că la următoarele voi face multe, multe schimbări, păstrând totuși stilul. Ok, nu-mi spuneți, nu știm să facem poze, dar totuși vi le arăt:
Tinuta e completată de sandale cu platforma INBLU și mărgele de piatră primite cadou acum mulți ani de la o prietenă, ceas Atlantic Sealine și nelipsiții ochelari de vedere.
Mă refer la timpul liber, pe care nu-l am, dar pe care-l cheltuiesc.
Zilele astea îmi caut sandale. O să spuneți că am luat-o razna (n-ați fi departe de adevăr), dar îmi plac la nebunie sandalele cu talpă albă zimțată (nu știu exact cum îi zice). Ieri mi le-am găsit, por fin, pe cele ideale, sunt Tsubo (eu sunt fanul sărac al brandului), le puteti vedea si voi aici (link afiliat) numai că bugetul e un pic mai mic la mine și trebuie să găsesc ceva care să fie în genul ăsta și să nu coste mai mult de 150 lei. Mi se par practice, trainice și la modă.
Pe lângă sandalele astea care la început mi se păreau hidoase și fără de care acum nu mai pot sta, mai am un pitic. Vreau să-mi fac vreo trei rochițe mormon styles, care probabil voua vi se par cel puțin ciudate pentru a fi purtate pe strazi în București, dar credeți-mă, sunt foarte, foarte practice, ușor de purtat și oricât de reticente ați fi, îți dau un aer de… sofisticat.
Intarsem la facultate în București. Stăteau mărturie pentru asta listele afișate pe o străduță lăturalnică a Universității. Pentru că venisem singură să văd rezultatele, m-am așezat, cu sufletul împrăștiat în mii de cubulețe pline cu bucurie, la coada unui telefon public de vis-a-vis. Dap, cam aia era România de atunci, era coadă la telefonul public.
Habar nu mai am ce gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce-mi așteptam rândul, și-mi pregăteam banuții. Aveam în mână un ziar, luat de o tarabă de lângă telefoane, pe care îl făcusem sul și-l răsuceam și tot îl răsuceam. De emoție. Urma să sun acasă să-i spun mamei vestea, apoi mama, după ce mă felicita și probabil plângea vreo zece minute, urma să-și sune cei opt frați să-i anunțe și pe ei. Apoi i-ar fi sunat tata pe-ai lui, plus o matușă bătrână care stătea în București și căreia voia să-i ceară să mă țină în gazdă măcar câteva săptămâni în toamnă, până îmi găseam eu ceva cu chirie. Numai că eu deja luasem Anunțul Telefonic de la tarabă și-mi încercuisem vreo trei oferte de închiriere. Voiam să sun și acolo, dar nu înainte de a-i anunța pe ai mei că-s studentă.
Având amalgamul ăsta de idei în cap și privind pierdută către forfota din jurul meu, observ că mi-a venit rândul și, hotărâtă, iau receptorul telefonului, introduc moneda și, când vreau să formez numărul, mă blochez. Nu-l mai știam. Era vorba de numărul meu de telefon fix de acasă, să fim înțeleși. Nici măcar nu mai știam cu ce cifră începe. Nu mi-l aminteam și pace. Nici prefixul, măcar. Iar faptul că în urma mea era o coadă lungă nu mă ajuta deloc. Aproape că mă panicasem când am ales brusc să mă așez din nou la coadă, că poate până-mi vine rândul iar, reușesc să-mi aduc aminte ceva din număr.
Pentru că se anunțase vreme bună si pe autostradă faci fix 1,45 până pe litoralul românesc, ne-am hotărât că sâmbăta care tocmai a trecut ar fi excelentă pentru o fugă de 1 zi la mare. După ce miss S. si miss I. au refuzat elegant propunerea de a a ne însoți, le-am lăsat acasă cu antrenamentele lor la dansuri și am plecat cu Sorin și alți doi prieteni la Mamaia, pentru o zi de plajă.
Plecarea din București a fost pe la 8 dimineața, și după ce am plătit taxa de pod prin sms, am băut o cafea la o benzinărie pe drum și ne-am oprit în outlet-ul Adidas din Mamaia să-și ia domnul Costea slip, la fix 10,30 eram pe plajă. Recunosc, mă așteptam ca stațiunea, măcar în weekend, să fie plină. N-a fost.
Nu numai că nu erau turiști, dar nici Mamaia nu era pregătită să-i primească. Terase încă nedeschise, plaja plină de șezlonguri murdare, mormane de materiale de construcții din loc în loc, hoteluri în plin proces de renovare. Vorbim de Mamaia, da?! Perla litoralului romanesc, care în plină vară (ieri au fost 26 grade și un vânt numai bun pentru fixarea bronzului) nu-i pregătită să-și primească turiștii.
Ieri, auzind că urmează o zi caniculară, m-am îmbrăcat cu una din multele rochițe de vară pe care le am. Bineînțeles că eu le văd foarte moderne, foarte șic, foarte colorate, foarte fluide, foarte nu știu cum… În fine, mă îmbrăcasem cu una din ele și mă tot învârteam prin casă. Mă vede Miss S. și spune admirativ de parcă n-ar fi fost ea :
– Vai ce bine îți stă! Vezi, tu ai rochii frumoase, tu te poți îmbrăca în rochii, și eu? Eu de ce n-am?
Fac aici o paranteză și vă spun că de vreo trei ani Sonia își cumpără numai hainele care-i plac, orice încercare din partea mea de a-i sugera ceva este un eșec, așa că de haosul din garderoba ei este singura răspunzătoare. Chiar săptămâna trecută am fost să-și cumpere o rochiță și ne-am întors acasă cu o salopetă, un tricou și-o fustă. Care fusta acasă nu i-a mai plăcut.