Undeva pe un hol al maternității, aștepta să-și cunoască puștoaicele, prințesele lui tata cărora toată viața lui, avea să le îndeplinească orice dorință, Sorin. A privit emoționat cele două mogâldețe, ba le-a ținut și-n brațe în vreme ce liftul a urcat două etaje și cred că ăla a fost momentul în care i s-au lipit de suflet. Definitiv. 🙂
Am rămas cu fetele în spital după ce le-am născut nici mai mult nici mai puțin de 3 zile, timp în care un medic pediatru m-a învățat să le deosebesc (glumesc), să le spăl, să le masez, să le hrănesc corect, într-un cuvânt să mă descurc cu ele când ajung acasă. A, și le-am făcut în spital găuri în urechi, nu știam exact când le voi pune cercei, dar am vrut să scap de grija găurilor.
Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri de ziua în care mama soacră împreună cu soțul au venit să-și ia fetele de la maternitate. Abia așteptam să le duc acasă, nu-mi explic nici azi de ce, că dacă e să dau timpul înapoi, îmi dau seama că eram complet nepregătită pentru tot ce avea să urmeze. Le-am îmbrăcat pe fete, le-am luat în brațe, ne-am luat la revedere de la domnul doctor și de la asistente și-am plecat. La lumina zilei Sonia și Iulia aveau obrajii rozalii ca plăpumioarele lor și dormeau așa de frumos în brațele noastre, încât am crezut atunci că am cele mai cuminți fete din univers. N-a fost așa.
Am ajuns cu ele acasă, le-am așezat fumos în pătuțul lor special (era un singur pătuț, dar aproape dublu ca mărime față de cele normale), fiecare la câte un capăt, și noi adulții am trecut în cealtă cameră, la bucătărie, să mâncăm.
În clipa în care m-am așezat la masă pe scaun, am auzit un scâncet venind din camera fetelor, era clar că cel puțin una se trezise, m-am ridicat val vârtej, și în timp ce alergam spre camera lor m-am gândit: oare am să știu să o fac să se oprească? Și-am știut. Instinctiv. Cu multă hotărâre și îndemânare, care nici azi nu înțeleg de unde a venit, am luat copila (nu mai știu care din ele era) i-am dat să mănânce, am schimbat-o (aveam un pachet de scutece de unica folosință date cadou de la spital), am alintat-o și-am uitat complet că eu n-am mâncat.
Am făcut imediat o lista pentru soț cu care l-am trimis la farmacie, mi-a luat tot ce-mi trebuia, îmi mai dăduse si medicul pediatru o lista și în nici două ore de mama la domiciliu eram în stare să dobor munții și să mă descurc onorabil cu cele două bibeloruri de fete.
Vă dați seama că ele nu mâncau și nu trebuiau schimbate în același timp, așa că am făcut un caiet în care treceam și zi și noapte la ce oră au mâncat, cât au mâncat, la cât le-am schimbat, etc. De mare ajutor îmi era caietul ăla. Aveam uneori impresia că le dau mâncare prea des sau prea rar, că nu le-am schimbat de mult sau din contră că abia le-am schimbat, iar caietul ala mă scotea din încurcături și mă liniștea.
Când a doua sau a treia zi după ce am venit cu ele acasă a venit la mine o asistentă de la medicul pediatru de care aparțineam și mi-a mai zis ba una, ba alta, despre ce să le dau de colici, cât de cald să le fac în cameră, cum să le îmbrac când le scot afară (apropo, de atunci știu că e bine să-ți îmbraci copilul exact atât de gros cât te îmbraci și pe tine. Dacă ție ti-e frig fără căciulă, îi va fi și lui frig fără căciulă, dacă tu stai doar în tricou în casă, îl poți ține și pe el tot în tricou în casă.). În orice caz mi-a fost de mare folos și vizita aceea.
Evident că am avut ajutoare, evident că toți ai casei mă ajutau cum puteau cu bebelușele, dar eu, în primii lor doi ani de viață n-am dormit nicio noapte fără să mă trezesc cel puțin odată. La început dormeam două ore pe noapte, dar nu dintr-un singur shot, ci adunate vreo trei-patru. Cu timpul s-au adunat mai multe ore de somn pe noapte și când am reușit să ajung la performanța de a mă trezi o singură dată, fetele aveau deja un an. Apoi a mai durat un an să le fac să doarmă o noapte întreagă fără să mai ceară ceai, pipi, apa, lapte în toiul nopții.
Dacă mai punem la socoteală și faptul că atunci când fetele au împlinit două luni a trebuit să mă întorc la serviciu, se cheamă că ăia au fost cei mai solicitanți ani din viața mea de până acum. Dar au fost niște ani foarte frumoși. Am văzut doi pui de om crescând unul lângă celălalt, dar cu personalități diferite. Le-am urmărit cu mare drag primele gângureli și primele hohote de râs, primele cuvinte și primii pași, le-am ținut de mână când își căutau echilibru și le-am strâns în brațe când întindeau mânuțele spre mine. Le-am spus povești și-am ascultat împreună primele melodii din viața lor, le-am plimbat prin lume și-am adormit cu ele la piept de nenumărate ori.
Au fost primii doi ani dintr-o relație ce va dura toată viața mea. Viață de mamă cu gemeni. Azi fetele au ani, învață în clasa a VIII-a la Liceul Waldorf din București și nu mi-au mai adormit de mult în brațe, dar le sărut în fiecare seară de noapte bună și am și eu și ele nopți frumoase.
Frumos, frumos. Sa inteleg ca ai mei bebei care dormeau dusi de la 12 la 5 au fost de vis. Cu mentiunea ca ne trezeam noi la 1 si 3 sa ii facem teste de glicemie lui alex in prima luna acasa, urmand doar la ora 3, ulterior stabilizat fiind doar la nevoie. Si am o intrebare pentru tine. Copiii mei dormeau in sufragerie la distanta de un metru si jumatate de camera noastra si 2 usi inchise. Eu ii simteam in somn dinainte sa planga si auzeam orice respiratie agitata a lui alex in creier. Imi dadeam singura trezirea. Si tu ai patit la fel? Eu nici acum nu pot dormi cu ei in camera 🙂 Inca aud respiratia lor prin 2 usi. Ultima patanie: Robert a inceput sa planga, din somn am zburat spre camera lui doar ca am uitat de usa inchisa 🙂 tablou m-am facut! Ca urare pentru astazi Un 1 Martie Fericit si o Primavara frumoasa. Trec azi pana in pranz sa va vad!
Eu nu le aud respiratia de la doua camere distanta, dar cand erau mici le simteam orice miscare din cel mai adanc somn. Patutul lor era la noi in camera, deci nici nu era greu. Te asteptam!
He he, suna cunoscut … desi la mine e doar una.
Am luat-o ca lumea in brate a doua zi dupa operatie (de fapt m-am ridicat extrem de rapid, ca plangea si nu era cine sa o scoata din patutul ala de ‘sticla’ in care au adus-o. Asa ca am uitat ca am doar vreo 15 ore de cand m-au taiat sa o scoata si m-am ridicat in ‘capul oaselor’, apoi am tras-o din patut. S-a oprit din urlat instant.
Asa cum zici, e probabil ceva de gen instinct, ca nu-mi explic altfel.
E de 3 saptamani cu noi si, desi nu am invatat cum sa o ‘manevrez’, am simtit din prima ce am de facut. Sotu’ inca e facut pe el, cand o ia in brate, io nu mai am nicio problema.
Din fericire pentru sanatatea mea mentala, doarme bine noaptea. mananca pe la miezul noptii, apoi pe la 3-4, apoi dimineata. Nu mai stiu nici io ce inseamna o noapte dormita cap-coada, dar oricum nu-mi ‘asta’ zen-ul chiar atat.
Am pe tableta un app ca un notebook si scriu acolo cand si cat a mancat, cand am schimbat-o si daca a facut numarul 2, ca asta conteaza mult 😀
Aha, deci nu eram nebuna cu caietul meu (pe vremea aia nu aveam nici desktop,apai tableta sau smartphone. Sa-ti pastrezi zen-ul asta toata viata ca mare nevoie avem de el. 🙂
Of tocmai acum am reusit sa citeasc ,tocmai acum am adormit si eu fetita mea,foarte frumos ….as fi vrut totusi sa fi spus si partea cu domnul doctor si fratele lui….
Am zis ca-i o informatie despre viata privata a domnului doctorului Costea si poate nu-i ok sa o scriu pe net.:)
Am fost de la inceput mama closca. Desi Ionut, dupa primele doua luni, nu s-a mai trezit noaptea, eu continuam sa ma trezesc, sa il studiez, sa ii pazesc somnul, sa ma bucur de fiecare clipa.
Asistenta care a venit sa imi vada baiatul dupa ce l-am adus acasa mi-a spus ca bebelusii trebuie imbracati putin mai subtire de cat ne imbracam noi, pentru ca au temperatura mai ridicata. Pana atunci, il tinusem intr-o caldura naucitoare, de teama ca ingheata. :)))))