fără toane

Duduia mergea cu pași repezi și apăsați. Șoldurile i se legănau voluptos, dar ea sigur nu era conștientă de asta, deoarece de data asta avea treburi mai importante de făcut, decât să atragă cu puterea unduirii privirile pofticioase ale cine știe cui. De data asta ținta ei era una precisă, mergea la cununia unei prietene bune, prietenă ce avea să spună Da-ul etern la Primăria sector 3. Nu vorbim acum cât de etern a fost da-ul cu pricina, pentru că peste trei ani prietena era deja cu un alt soț undeva pe litoralul bulgăresc, deși dacă stau bine să mă gândesc, povestea ei nescrisă ar putea fi mai savuroasă decât ce vă povestesc eu acum.

Revenind la duduia noastră, care dacă nu v-ați făcut deja o idee, era răpitoare în acea zi, îmbrăcată în rochia ei verde iarbă. Ținta ei din ziua aceea, era prietenul cel mai bun al mirelui, care urma să vină de undeva din țară special pentru evenimentul ăsta și pe care ea avea de gând să-l dea gata. Îl văzuse mai demult într-o fotografie și îi plăcuse, mai rămânea să o placă și el pe ea și totul ar fi fost aranjat. Mergea afectat și cu gândurile departe, când din poșeta micuță a început să-i sune, c-o melodie la modă pe vreme aia, telefonul. L-a scos grăbită și a răspuns suav:

– Alo!

– Bună ziua doamnă, sunt Virgil de la Eon, cu domnul  Emil Țicleanu aș vrea să vorbesc.

Fata, în timp ce stătea să cugete dacă să ia microbuzul care tocmai trecea sau să facă semn unui taxi, rămâne o clipă blocată, se gândește două secunde dacă nu cumva ăștia cu Eon sunt ceva firmă de pantofi și abia apoi înțelege că nu-i ea Țicleanu Emil. Se urcă hotărâtă în microbuz, păstrează banii de taxi pentru drumul de întoarcere, și îi răspunde vocii de Virgil din telefon:

– Știți, eu sunt Rodica. Sunt în București și merg la cununia unei prietene. Domnul Țicleanu nu-i cu mine, ăăă, nu-l cunosc, cred că-i o greșeală.  Apoi flutură din gene și-i zâmbește șoferului de microbuz care-i face cu ochiul și îi arată un loc în spatele lui.

Omul de la telefon, nevorbit, simte că își mai poate pierde câteva clipe cu domnișoara de la celălalt receptor (pot să spun asta și în cazul mobilelor, nu-i așa?) și încearcă să întrețină conversația:

– Mergeți la cununie acum joia? Nu-i neobișnuit?

–A, nu, e doar cununia civilă și mirii, constrânși și de niște împrejurări, au ales s-o facă azi. Mie mi-a convenit foarte bine așa, n-a fost aglomerat deloc la coafor și sâmbătă oricum lucrez, continuă Rodica să se spovedească necunoscutului de la telefon. De fapt nu-i era chiar necunoscut, omul spusese cum îl cheamă și îi știa numărul de telefon.

– Dar ce treabă aveați cu Emil Țicleanu, că nu mi-ați spus, încearcă fata să scoată și ea ceva mărturisiri de la interlocutor în vreme ce microbuzul ajunsese deja la Piața Unirii și mai avea doar două opriri până la Hala Traian, unde avea ea de gând să coboare.

Omul nostru simți că-i tras de limbă, dar nu se împotrivi și îi spuse că îl sună într-o problemă de serviciu, are o lucrare la dumnealui acasă și vrea să știe când îl găsește. Colegii lui îi dăduseră numărul acesta de telefon, dar s-a convins și el că-i o greșeală, i-a urat Rodică-i distracție plăcută și i-a spus că dacă se plictisește la cununie poate să-l sune mai târziu că el termină munca și poate sta liniștit de vorbă cu ea.

Fata roșește, își dă seama că-i atât de drăguță și deșteaptă încât poate face un bărbat să-și dorească să vorbească cu ea chiar dac-o sună din greșeală și îl cheamă Virgil de la Eon. Își ia ”la revedere” în același timp și de la Virgil și de la șoferul microbuzului și pornește spre primărie ținându-și micul plic lipit de sâni (oare de ce-și țin unele fete plicul lipit de sâni? De frig? De emoție?).

În fine, ajunge la Starea Civilă la timp, invitații se strânseseră undeva în curte și toate capetele s-au întors spre ea când s-a alăturat grupului și și-a scuturat radioasă buclele făcute de coafeză în dimineața respectivă contra sumei de 120 lei.

L-a căutat din priviri pe cavalerul de onoare care oricum nu era greu de recunoscut, era clar cel mai frumos bărbat pe care Rodica îl văzuse în toată viața ei și fata a hotărât în clipa aia că va apela la tot arsenalul ei de seducție pentru a-l da gata. Avea să-i spună cât de multe și-a imaginat că vor face, îi va povesti despre ea și îl va face să vorbească despre el, totul într-o atmosferă pe care știa ea bine cum s-o creeze…

Nici n-a putut ea să meargă mai departe cu gândul, că mirele s-a apropiat de ea și i l-a prezentat pe  frumosul său prieten:

–Rodica, draga mea, el e prietenul meu Emil. Emil Țicleanu.

Din toate vorbele din lume, din tot ce-i putea spune ca și cuvânt de întâmpinare, de bun găsit, de ce vreți voi, ea, cu privirea fixă și inexpresivă i-a spus cu glasul stins, întinzându-i telefonul:

– Te-a căutat Virgil de la Eon.