Duduia mergea cu pași repezi și apăsați. Șoldurile i se legănau voluptos, dar ea sigur nu era conștientă de asta, deoarece de data asta avea treburi mai importante de făcut, decât să atragă cu puterea unduirii privirile pofticioase ale cine știe cui. De data asta ținta ei era una precisă, mergea la cununia unei prietene bune, prietenă ce avea să spună Da-ul etern la Primăria sector 3. Nu vorbim acum cât de etern a fost da-ul cu pricina, pentru că peste trei ani prietena era deja cu un alt soț undeva pe litoralul bulgăresc, deși dacă stau bine să mă gândesc, povestea ei nescrisă ar putea fi mai savuroasă decât ce vă povestesc eu acum.
Revenind la duduia noastră, care dacă nu v-ați făcut deja o idee, era răpitoare în acea zi, îmbrăcată în rochia ei verde iarbă. Ținta ei din ziua aceea, era prietenul cel mai bun al mirelui, care urma să vină de undeva din țară special pentru evenimentul ăsta și pe care ea avea de gând să-l dea gata. Îl văzuse mai demult într-o fotografie și îi plăcuse, mai rămânea să o placă și el pe ea și totul ar fi fost aranjat. Mergea afectat și cu gândurile departe, când din poșeta micuță a început să-i sune, c-o melodie la modă pe vreme aia, telefonul. L-a scos grăbită și a răspuns suav:
– Alo!