Cum vă spuneam, am stat în spital două săptămâni înainte de naștere, pentru ca bebelușii să crească într-o zi cât alții într-o lună. Apropo, pe vremea aia habar nu aveam dacă vor fi fete sau băieți, dar mi se părea extraordinar să fie o fată și-un băiat.
În seara cu pricina, era o vineri, citeam ca de obicei, și pe la unsprezece am vrut să las cartea și să sting lumina în rezervă. Numai că atunci când am coborât din pat eu și burta mea imensă, am simțit că mi-a venit sorocul, dacă e să spun exact cum zicea bunica mea, și ținându-mi cu o mână burta și cu cealaltă cămașa de noapte m-am dus la asistente și le-am spus că nasc. Una din ele m-a întrebat la ce interval am contracțiile și eu am întrebat-o ce-s alea și cum ar trebui să le simt, pentru că eu în afară de faptul că mi se rupsese apa, nu aveam niciun alt simptom. A doua oară când asistenta m-a întrebat de contracții, i-am spus că am una pe oră, ca să n-o dezamăgesc, dar tot nu aveam nicio durere.
Între timp doctorul care era de garda mă consultase și mă instalasem confortabil într-un pat din sala de nașteri. Da, erau acolo vreo șase paturi pline cu femei care se pregăteau să nască. Unele gemeau, altele țipau pur și simplu de durere, eu așteptam să-mi vină durerile și mă uitam la perfuzia care îmi fusese pusă la instrucțiunile date de doctorul meu prin telefon, în timp ce dumnealui se îndrepta spre spital. Era de acum miezul nopții dintre 1 si 2 octombrie 1999.