N-am văzut prea multe cascade în viața mea. Nici măcar puține n-am avut ocazia să admir. Am văzut numai una și aia era atât de mică că nici măcar nu știu dacă o pot numi cascadă. Cu toate astea, îmi pot imagina România mea ca fiind căderea asta de ape. Gîndiți-vă puțin! Ambele atât de frumoase, ambele atât de pline de mister, ambele admirate și mai ales ambele iubite de oamenii aflați în jurul sau chiar în inima lor. Să sperăm însă că oricât de asemănătoare ar fi merg totuși în direcții diferite. 🙂
Nu știu alții cum sunt, dar eu de ziua țării mele nu pot scrie despre alceva decât în comparație cu ea. Cu România. Aș vrea să vorbesc mai mult despre cascade, dar mă trage țara de mânecă și-mi șoptește că deși poate sunt supărată pe ea un an întreg, azi ar fi cazul s-o laud. Să-i spun că nu e ea de vină pentru toate pe care le trăim, că ea, sărmana, ne ține sănătoși, ne dă speranțe, ne susține să creștem pe picioarele noastre și ne spune: voi, oamenii de aici, voi sunteți România.
Revenind la cascade, mi se pare extrem de idilică imaginea lor pe care o admir de fiecare dată când o văd în tablouri sau fotografii. M-am imaginat de multe ori în apropierea unei cascade, să-i aud sunetul pe viu, să-i văd căderea și dacă se poate să mă băcesc în apele căzute. Cred că aș putea trăi multă parte din viața în apropierea unei cascade și credeți-mă să spui asta despre un loc în care n-ai fost niciodată, e mare lucru. Cu toate astea aș avea o condiție. Ca locul ăsta de poveste să fie în țara mea. 
