La 11.00 toată lumea să fie la poartă. O să iau eu mere, zice Viorel și se ridică vioi din confortul scaunului său strategic plasat în stânga șemineului în care ardea cu flacără roșie-gălbuie un buștean uscat. Ne-am uitat spre el cu zâmbete în colțul gurii, dar am sorbit cu toții ultimele guri de cafea și am plecat să ne pregătim. Ne-am înarmat cu o sticlă de apă (goală), un croissant și câteva bomboane iar la unsprezece trecute fix eram în fața porții.
Nu are rost să vă povestesc cum a fost. Spunea cândva Sadoveanu descriind drumeția: Ai umblat opt ceasuri, ai străbătut douăzeci și ceva de km, te-ai mulțămit la amiază cu o gustare frugală, nu te simțești flămând, nu te simțăști prea obosit, ești în starea aceea de euforie care nimeni nu ți-o poate da în celelalte împrejurări ale vieții.
Dacă înlocuiți cele opt ceasuri cu doar 4 ore și reduceți distanța la jumătate, aveți imaginea perfectă a felului în care ne simțeam noi duminică la prânz, după o plimbare pe cărări de munte alături de Viorel. Mai o poveste veche, mai o amintire de acum câteva decenii, mai o mână de ciuperci numai bune de amestecat cu usturoi, nici n-am știut cum a trecut timpul.