fără toane

Aveam 18 ani si jumătate și l-am simțit din plin. Nu, n-am picat la bac.

Făcusem școala de șoferi pe o vreme de nici câinii să nu-i ții afară. Zăpadă, inghet, polei, Dacie, cam astea ar fi cuvintele care ar descrie cel mai bine perioada aceea. Nu orice fel de Dacie, ci una CN, cu spatele taiat exact cum este cea din poza.

Am fost un elev model care, deși atunci cand a urcat prima data în mașină s-a mirat că descoperă trei pedale (eram convisă că-s doar două, frâna și accelerația), a ajuns la sfarșitu perioadei de școlarizare să conducă cu mult curaj (ok, era inconștiență), schimbând toate cele 5 viteze ale CN-ului în mai putin de 100 m și luând virajele cu-a treia.

În ziua examenului,  tatăl meu a vrut neapărat să meargă cu mine (m-a condus chiar el cu Dacia lui, uitând probabil definitiv faptul că înainte cu doar o lună, când încercase să mă învețe pe roșioara lui manevrele prin poligon, a lăsat-o baltă repede, zicându-mi cât a putut el de voalat: Lasă tată, e mai bine să strici mașina școlii, nu pe-a noastră.). A cumpărat tata în ziua aia și două ciocolate mari, era exact în iarna din ’91-’92 și deja se găsea ciocolată ici colo. Voia să-mi dea câte una după fiecare probă reușită. N-am înțeles niciodată de ce dacă aveam trei probe (sala, poligon si oraș), el luase doar două ciocolate. În fine.

Trec de sală cu felicitări din partea polițistului și tatăl meu îmi dă o ciocolată făcandu-mi semn subtil că o primesc si pe cealaltă după ce trec poligonul. Nu m-am omorat niciodată după ciocolată, n-aș fi putut mânca una întreagă nici în trei zile, dar nu asta conta, conta ca eu să trec examenul ăsta și să mă vadă tata, vorba românului: cu carnetul în buzunar. N-am să vă mint, și eu voiam să iau carnetul, aveam deja programate niște excursii cu prietenii și roșioara lui tata.

Voi ține minte toată viața poligonul acela de sfârșit de februarie, cu rampa plină de polei, cu polițiștii înghețați și nervoși și cu mașina pe care eu făcusem școala și cu care făceam poligonul cu ochii închiși, CN-ul instructorului meu, stricată.  Când mi-a venit rândul mi-au dat o Dacie berlină albastră căreia nu-i ținea frâna de mână și m-au pus să fac poligonul.

Mi-a explicat instructorul în două minute că pot trece de oprirea în pantă fără ajutorul frânei de mână, doar din frână și accelerație cu ambreajul călcat blană. Ce credeți, de frică, nu numai că mi-a intrat în cap ce trebuie să fac și mi-a ieșit perfect oprirea și pornirea din pantă, dar folosesc și azi, după 22 de ani de condus aproape zilnic metoda asta de oprit în panta pentru scurt timp.

Numai că, vedeți dumneavoastră, curajul m-a părășit brusc când a trebuit să fac parcarea laterală și mi-am dat seama că nu pot băga nenorocita aia de Dacie în marșarier. Știți de ce? Pentru că piciorul stâng, ăla care ar fi trebuit să stea lipit de ambreaj ca peticul de sac, ăla vă spun, începuse un dans polonez numai de el știut, unul săltat, cu bâțâieli. Nu-l mai puteam opri. Tremura. Tremura ca nebunul și eu nu puteam să mai apăs ambreajul. Polițistul de pe margine îmi spune să mă liniștesc că mai am timp destul (habar n-aveam că e pe timp).

Ce liniștire fraților?! Ăsta mic stâng juca țonțoroiul pe podeaua mașinii și deși îmi pusesem ambele mâini pe el să-l opresc din bâțâială, el nu și nu. Nu s-a oprit. Am înțeles atunci că ciocolata cealaltă are șanse să expire, că eu n-o voi primi în ziua aia. Am coborât din mașină (aici ar fi trebuit să zic că am coborât nervoasă, dar n-a fost așa) având un imens nod în gât și neputând scoate o vorbă. L-am auzit pe polițist în urma mea strigând că mai am timp, să-mi termin manevrele.

Simțeam că-mi explodează capul și că n-am să pot da ochii cu tata. M-am dus totuși spre el și când i-am văzut fața am înțeles că-i foarte greu să pici un examen, dar e și mai greu să fii părintele unui astfel de copil. Dacă ar fi putut mi-ar fi cumpărat pe loc toată ciocolata din lume. M-a luat de umeri și mi-a spus: nu-i nimic Nina, am eu un coleg la serviciu care a dat de 8 ori si tot l-a luat până la urmă. Nici nu știam dacă să râd sau să plâng. Am plâns. Nu sunt genul de om obișnuit cu eșecul. Nu eram nici atunci și nu sunt nici acum, cu toate astea știu să pierd.

Când mi s-a terminat prima găleată de lacrimi , m-am întors la polițist și l-am întrebat când pot să mai dau poligonul din nou. Mi-a spus că peste 2 săptămâni (adică pe 8 martie :D). I-am spus instructorului să facă bine să-și repare mașina până atunci, l-am luat pe tata și-am plecat.

Acasă toți voiau să-mi intre în voie, să mă compătimească, dar eu simțeam că-i dezamăgisem crunt și nu voiam să dau ochii cu ei. E oribil să știi că n-ai trecut. Mi-era groază de ce vor zice colegii mei de clasă,  prietenii, toată lumea care crezuse în mine și pe care eu, din cauza unui picior dansator, îi dezamăgisem.

Am trecut până la urmă peste asta și mi-am asumat nepriceperea, lipsa de experiență, tracul, emoțiile, ce naiba or fi fost, dar alea două săptămâni până la examenul următor au fost groaznice. Măcar dacă aș fi putut da vina pe mașina aia, dar ea sărmana, sunt sigură că s-ar fi parcat aproape singură dacă eu reușeam s-o bag în viteză.

Pe carnetul meu de conducere scrie 08 martie 1992. Poligonul l-am trecut ușor, culmea, tot pe o Dacie berlină, instructorul meu nu reușise să-și facă mașina. La oraș a fost mult mai simplu, vă spuneam acum vreo 600 de cuvinte că eram un mic McLaren al șoselelor (încă sunt, Sorin e îngrozit). În ziua aceea de început de primăvară odată cu admisul am primit si-o floare de la domnul polițist.

Dar eșecul rămâne și gustul lui mi-e cunoscut. În plus, nu știu nici acum dacă tata mi-a dat sau nu a doua ciocolată.