Aveam 18 ani si jumătate și l-am simțit din plin. Nu, n-am picat la bac.
Făcusem școala de șoferi pe o vreme de nici câinii să nu-i ții afară. Zăpadă, inghet, polei, Dacie, cam astea ar fi cuvintele care ar descrie cel mai bine perioada aceea. Nu orice fel de Dacie, ci una CN, cu spatele taiat exact cum este cea din poza.
Am fost un elev model care, deși atunci cand a urcat prima data în mașină s-a mirat că descoperă trei pedale (eram convisă că-s doar două, frâna și accelerația), a ajuns la sfarșitu perioadei de școlarizare să conducă cu mult curaj (ok, era inconștiență), schimbând toate cele 5 viteze ale CN-ului în mai putin de 100 m și luând virajele cu-a treia.
În ziua examenului, tatăl meu a vrut neapărat să meargă cu mine (m-a condus chiar el cu Dacia lui, uitând probabil definitiv faptul că înainte cu doar o lună, când încercase să mă învețe pe roșioara lui manevrele prin poligon, a lăsat-o baltă repede, zicându-mi cât a putut el de voalat: Lasă tată, e mai bine să strici mașina școlii, nu pe-a noastră.). A cumpărat tata în ziua aia și două ciocolate mari, era exact în iarna din ’91-’92 și deja se găsea ciocolată ici colo. Voia să-mi dea câte una după fiecare probă reușită. N-am înțeles niciodată de ce dacă aveam trei probe (sala, poligon si oraș), el luase doar două ciocolate. În fine.