Dacă aș lua-o de la capăt nu mi-aș mai crește copiii în România. Mă doare sufletul să spun asta, eu am crescut forte frumos aici, pentru copilăria mea n-aș alege altă țară, dar pentru a lor, da.
Îmi și imaginez cum le-aș fi dus la o gradiniță din Germania sau din Belgia fără să trebuiască să le las acolo plângând. Sonia mea a plâns în fiecare dimineață în care a mers la grădiniță vreme de 4 ani, din prima pana-n ultima zi. Exceptie făceau zilele cu teatru, spectacole sau excursii. Iulia n-a plâns și și-a îmbărbătat sora cât a putut, dar eu regret enorm anii aia în care mi-am obligat copilul să frecventeze un loc care nu-i plăcea. De fapt greșesc, locul nu avea nimic, ei nu-i plăceau educatoarele. Nu că azi ar avea cine știe ce afinități la profesori, dar măcar se duce cu drag la școlă și are profesori preferați.
Nu spun că nu-s la noi grădinițe cu educatori buni, nu, departe de mine asta, știu sigur cel putin două locuri unde copii merg cu mare bucurie, dar ideea era alta. Mi-ar fi plăcut ca fetele să vorbeasca nativ o limbă straină. Una în care eu să le cer lor meditații. Una pe care să se bazeze oricând, alta decât engleza.