Parfumul zorilor a fost tema poveștii parfumate de ieri, dar cum sânmbătă n-am fost în stare să scriu nimic și ieri am avut musafiri încă din zori (exact, pentru că-i cel mai plăcut moment al zilei și pentru ei, au plecat dis-de-dimineață din Târgoviște și la 8 erau deja aici să ne bem cafeaua împreună), n-am reușit să-mi fac datoria de membru al Clubului poveștii parfumate și să scriu ieri. Dar pentru că zorii n-au bătrânețe, au doar început și sfârșit, am hotărât că nu-i târziu nici azi să vă descriu parfumul zorilor mele.
Sunt parfumate, cum nu, chiar dacă uneori frumos, cu aromă de trandafir și viorele, iar alteori, mai puțin plăcut la aromă, dar compensând prin revigorarea și energia pe care le găsești fie și numai în picurii de rouă.
Sunt minunate zorile de vară. Sunt clipele din zi în care nu te poți plânge de cald, dar nici de oboseală. Când simți încă amprenta mâinii lui fine pe coapsele tale. Când noaptea n-a plecat și ziua n-a venit. Când natura trăiește ultimele clipe ale unei convalescențe benefice. E aproape dimineață.