Mă trezesc dimineața. Atât cât pot mă țin de cuvânt. Uneori scriu, alteori, cum a fost azi de exemplu, n-am chef. Îmi fac cafeaua fără să dau drumul hotei pentru ca aroma ei să pătrundă și în cel mai îndepărtat colțal casei.
Intru în baie să fac un duș scurt așa, de vineri dimineață, dar am de gând să-mi săpunesc și capul să mai sperii din pureci. Dau drumul apei și curge direct de 35 grade cât îi spune bateria simandicoasă cumpărată dintr-o excursie în Belgia. E nemțească. Mă întorc cu ochii pe jumătate închiși și caut un șampon pe raftul cu de toate. Ar trebui să fie multe. Vreo 4. La noi aproape fiecare are altă preferință la șampon. Nu-i niciunul. Mă șterg la ochi și mă mai uit o dată. Nimic. Nada. Niente. Nothing. Erau pe rafturi geluri de duș de toate felurile, erautretamente de păr, balsamuri, uleiuri aromate, scrob, mai puțin șampoane.
Nu mai devreme de sâmbăta trecută am luat cu mâna mea din supermarket două șampoane noi, dar nici cele vechi nu erau terminate. Unde naiba sunt? Și atunci mi-am amintit. Mi-am amintit că am două fete certate cu dușul. Nu în sensul că nu se spală, ci în ideea că nu-l folosesc. Ele preferă cada și cum noi adulții nu prea mai avem timp s-o folosim, e toată numai a lor. Le uită Dumnezeu în cadă câteva ore în fiecare seară. Când iese una intră cealaltă așa că dacă ai trebă seara în baia de sus, n-ai avut noroc. Revenind la șampoane, am înțeles cine-i hoțul.