fără toane

În weekendul ce a trecut ne-am odihnit. Atât de mult încât n-am făcut absolut nimic două zile și credeți-mă nu mi s-a întâmplat de ani buni să stau degeaba o zi întreagă, Vă imaginați că două zile de stat erau deja o problemă majoră, aproape înțepenisem de la atâta odihă și vizionări de filme. Noroc cu mama soacră care pe la 5 după-amiaza duminică, coboară împreună cu fetele de sus și ne comunică fericită că a vorbit cu nepoatele (acestea din urmă aveau fețele pline de zâmbet în spatele ei) și-au hotărât împreună să facă schimb de camere. Atunci, în clipa aia.

Camera mamei soacre e cu 30 cm mai puțin lată decât camera fetelor, deci e mai mică, dar cum la copile în cameră un spațiu destul de mare e ocupat de casa scării, se presupe că în camera nouă astea mici ar avea loc mai mult și, ce-i cel mai important, patul lor supraetajat ar dispărea și s-ar transforma în două paturi de o persoană așezate cât mai departe unul de celălalt. Atât de bune pretene sunt. Bine măcar că vor încă să împartă o cameră. 😀

Noi, eu cu Sorin, luați pe nepusă masă, ne-am conformat și am zis să nu le stricăm euforia, așa că le-am intrat în joc și am început mutarea.

A fost haos, vă închipuiți, pentru că nu poți muta pur și simplu șifonierul cu trei uși al mamei, ci acesta trebuie golit (socrela și-a pus mâinile în cap când și-a dat seama), scoase ușile, sertarele, rafturile, etc. Cu patul ei de 1,60 pe 2m s-a întâmplat la fel. Ca să nu mai spun de patul supraetajat și alte chestii de care nu-ți dai seama din prima ce presupune mutarea lor, dar pe care Sorin le-a demontat pe toate și le-a mutat bucată cu bucată.

Când totul a fost mutat și am crezut că c-a fost mai greu a trecut, am înțeles că nu-i deloc așa, mobila din camera veche a fetelor nu încăpea toată în noua cameră, decât dacă puneam patul supraetajat…tot supraetajat. Adică tot efortul fusese în zadar. Broboane de sudoare alunecau încet pe fruntea lui Sorin și fum negru îmi ieșea mie prin urechi, în timp ce fetele ieșiseră un pic pe afară și mama soacră își aranja liniștită hainele în sifonierul din noua ei cameră.

-Ce facem, Sori, cum le așezăm?, îndrăznesc eu să întreb.

–Exact așa cum vrei tu, răspunde preocupat de altceva.

Știu că ăsta-i fix răspunsul pe care ni-l dorim noi femeile de la parteneri, dar de data asta mie nu prea mi-a fost pe plac. Așa că am început să iau în calcul renunțarea la unul din birourile fetelor. M-a ajutat mult și faptul că ele nu și-au făcut niciodată temele stând la birourile astea, acolo doar își țineau rechizitele, iar de scris scriau pe masa mare din living. Așadar mă gândesc la o variantă cu un singur birou și constat că….nu încăpea nici ăsta. WTF, ce naiba facem?

Până la urmă cu multă inventivitate (ca să încapă măcar un birou a trebuit să tăiem plinta vreo 5 cm și să scoatem garniturile picioarelor de la paturi) am găsit o variantă convenabilă în care paturile fetelor erau la distantă de un birou unul de celălalt.

La sfârșitul zilei, exact după 4 ore de la idee, fetele aveau o cameră nouă foarte faină (e drept că aveau peretii mult prea albi, dar s-au ocupat și i-au desenat în tot felul, tati încă n-a văzut), și ce-i mai important este că de duminică seara au fiecare patul lor cu picioarele pe pământ, ca să spun așa.

poza e făcută de Iulia cu telefonul, așa că înțelegeti voi de ce se vede în halul ăsta

Când totul a fost gata, am fost la ele și stând eu pe scaunul de la birou și ele pe paturile lor, le zic că acum vom putea avea aici, în intimitatea camerei lor, niște discuții foarte faine mamă-fiice. Sonia s-a uitat la mine printre gene și m-a întrebat: Mami, camera asta are cheie?