fără toane

Am copilărit la Târgoviște și oricâte parcuri aș mai fi văzut în viața mea, cele mai vii și mai dragi amintiri mă duc cu gândul la Parcul Chindia din orașul meu drag.

Era sfârșit de primăvară în 1992 când viața noastră de liceeni se apropia cu pași mari, de uriaș chiar, de sfârșit. Aveam o tinerețe pe care numai vârsta de 18 ani ți-o poate da. Vise nebune ne umpleau inimile, dar și-o durere surdă, asumată. Aveam să ne despărțim și prieteniile noastre urmau să se rupă. Doar cele mai puternice aveau să țină și din fericire pentru mine, au fost câteva.

O dimineață liberă și-un aparat de fotografiat. Atât ne-a trebuit. Unde ies cele mai frumoase poze? Unde mergem? Se auzeau glasurile noastre pe diferite tonalități. Să începem din curtea școlii! Nu, mă, că-i urât aici, ce, vrei să-ți amintești asfaltul ăsta ciuruit toată viața? 

Am început din curtea școlii, asfaltul ciuruit își jucase rolul lui în viețile noastre, dar parcul, parcul Chindia, la o aruncătură de băț de Liceul Economic, cam cu e Cișmigiul de Gheorghe Lazăr, parcul, zic, fusese martorul mut al anilor noștri de liceu.

Pe soare, pe vânt, pe zăpadă sau chiar pe ploaie, parcul cu aleile sale străjuite de tufe dese și veșnic verzi, parcul cu lacul pe care bărcile verzi de lemn cu vâsle albastre se închiriau încă pe sub mână, parcul cu Turnul Chindiei ce era pentru noi atunci cea mai înaltă clădire pe care urcasem, parcul cu pârtia de săniuțe pe care nu ne mai săturam să ne dăm în zilele cu zăpadă. Parcul însemna libertatea în viața noastră, destul de constrânsă, de liceeni sadea.

În ziua aleasă pentru, acum i-am spune ședință foto, atunci i-am spus simplu pentru poze, parcul Chindiei ne-a primit ca pe niște prieteni vechi în poaiana noastră, un semicerc cu bănci înconjurate de pomi fructiferi înfloriți încă, ce se dezvăluiau pe rând, fiecare, și învăluiau trecătorii cu aromele lor împletite și fragede. Exact ca puștii de liceu ce s-au așezat în grabă pe bănci și-au încercat să-și strige prieteniile și să-și creeze în același timp  un sentiment puternic de libertate și de încredere în ei. Am resimțit parfumul acelui moment petrecut atunci alături de colegii mei, abia la sfârșitul anului trecut când din întâmplare mi-a căzut în mâini, deși n-ar fi trebuit să se întâmple așa, creația lui Dominique Ropion pentru Cacharel, parfumul Catch me, parfum cu note tinerești și florale care mi-a devenit pe loc aproape prieten.

Atâtea flori și atâta tinerețe

N-oi mai trăi-o, poate, niciodată.

Doar pozele din care zâmbesc fețe,

Îmi amintesc parfumul parcului de altă dată. 

După întreaga dimineață petrecută alergând prin parc, încercând să recreăm o lume în fotografiile e care le făceam, ne-am retras pe la amiază cu toții la un suc. Un coleg mai neindemânatic a luat aparatul foto și într-o clipa de neatenție, a scos filmul care s-a voalat imediat. 🙁
Nu vă mai spun ce tragedie a fost pentru…fix cinci minute. Pentru că apoi, am luat alt film, și-am luat-o de la capăt. Promit că atunci când voi ajunge la ai mei, voi reupera câteva din pozele acelea și vi le voi arăta. Sunt alb-negru, dar sunt pline de viață, veți vedea!

Povestea am scris-o pentru Clubul poveștii parumate, găzduit în fiecare duminică de Mirela. Tema de azi a fost propusă de Samewhiteblue. Multumesc fetelor!

Au mai scris azi despre parfumul parcurilor Silving, Vania, Vienela și Mirela.