Am copilărit la Târgoviște și oricâte parcuri aș mai fi văzut în viața mea, cele mai vii și mai dragi amintiri mă duc cu gândul la Parcul Chindia din orașul meu drag.
Era sfârșit de primăvară în 1992 când viața noastră de liceeni se apropia cu pași mari, de uriaș chiar, de sfârșit. Aveam o tinerețe pe care numai vârsta de 18 ani ți-o poate da. Vise nebune ne umpleau inimile, dar și-o durere surdă, asumată. Aveam să ne despărțim și prieteniile noastre urmau să se rupă. Doar cele mai puternice aveau să țină și din fericire pentru mine, au fost câteva.
O dimineață liberă și-un aparat de fotografiat. Atât ne-a trebuit. Unde ies cele mai frumoase poze? Unde mergem? Se auzeau glasurile noastre pe diferite tonalități. Să începem din curtea școlii! Nu, mă, că-i urât aici, ce, vrei să-ți amintești asfaltul ăsta ciuruit toată viața?