Când citești mult ți se întâmplă de cele mai multe ori unul dintre aceste două lucruri:

•  îți place ce citești, ți se pare că tu n-ai fi niciodată în stare să scrii ceva atât de fain și rămâi cititor. Te identifici cu personajele, creezi pentru fiecare carte citită un cadru adecvat, nu te poți lipsi de cărți și simți că din fiecare extragi ce-i mai bun, că înveți multe și cititul e a doua ta natură. Citești tot ce-ți cade în mână. Se poate însă ca într-o zi să treci la faza a doua:
• nu-ți prea mai place ce citești, simți că ai putea să scrii și tu cel puțin o carte bună și te apuci de scris. Ai deja o idee de la care se pot lega multe lucruri și din care crezi că poți scoate un roman pe cinste. Unul cu personaje bine conturate, documentat (doar n-ai citit degeaba), aproape împărțit pe capitole. Un roman care s-ar citi pe nerăsuflate. Scrii prima sută de pagini, după care mai citești o carte excelentă, înțelegi că n-ai să te poți ridica la nivelul ăla și redevii cititor. Uiți de cartea ta și te întorci la prima variantă.

Gurile rele ar spune că se mai poate și așa: îți place ce citești și ai impresia că ai putea să scrii și tu la fel de minunat dacă ai avea timp, dar asta n-o luăm în calcul,  pentru că mie nu mi s-a întâmplat și nu știu ce să vă zic despre ea. 😀