N-am foarte mulți oameni pe care să-i pot numi din toată inima prieteni, dar sunt câțiva pe care mă bazez (sper că și ei fac la fel) și pe care nu i-aș schimba cu nimic.
Nu știu cum mi s-a dus gândul la asta (în ultimul timp am impresia că nu gândesc prea mult 😀 ), dar îmi puneam problema zilele astea la diferențele între prietenii vechi și prietenii noi, pentru că mie, practic, îmi sunt dragi toți la fel de mult. Și cum gândeam eu așa liniștită, îmi dau seama de o diferență majoră. Ce cunoaștere, ce pasiuni comune, ce suflete bune, etc. Nimic din toate astea nu contează când compari doi prieteni. Unul vechi și altul nou.
Cel mai important lucru, care ne leagă de prieteni mai mult decât orice altceva, sunt amintirile comune. Dacă doi prieteni stau de vorbă și unul povestește ceva iar celălalt nu e în poveste, poate părea interesant la început, dar cu timpul, să depeni cu un prieten povești în care nu sunteți amândoi (sau măcar niște alți prieteni comuni, astea-s și mai mișto, dacă nu se pune problema de bârfă) devine neinteresant.
Acum ceva ani, când o vedeam pe Ioana cât se străduiește să ne strângă pe toți, ba de sărbători, ba în excursii, ba la petreceri, nu-mi dădeam seama că astfel le făcea un mare bine atât copiilor noștri, care vor avea amintiri comune și frumoase de care se vor bucura probabil toată viața, dar și nouă, celor mari, care n-am avut șansa să ne cunoaștem chiar de mici și era musai să avem ce povesti la bătrânețe. 😀
Sau când Bogdan, un fost coleg de serviciu, încerca (și de cele mai multe ori reușea) să strângă un grup de colegi pe care să-l ducă în excursii, o făcea tot cu scopul ăsta. Prieteni dragi, încercați să vă creați amintiri comune! Nu, orele petrecute la serviciu nu-s amintiri comune, dar pauzele de masă, da.
Nu mai vorbesc de prietenii din copilărie cu care vei avea întotdeauna ceva de de rememorat. Eu știu încă, și vorba ceea, am o vârstă, cum îi cheamă cu nume și prenume pe toți copiii din blocurile în jurul cărora am copilărit. Ei sunt oamenii ăia cu care te iei în brațe chiar dacă te întâlnești peste ani. Hmm, nimic nu se compară cu prietenii din copilărie!
Mie zilele astea mi-e dor să depăn amintiri cu prieteni vechi. Amintiri din care să facem parte și unul și celălalt.
Hai incepe si da nume. Abia astept sa vad daca ii mai stii pe toti.
Ii stiu, o sa-ti fac de Craciun o lista. 🙂
Da, dar iti aduci aminte pina atunci. Vrem nume nu porecle…
cred ca ai asteptari un pic prea mari de la mine. 🙂
Frumos subiect de meditatie ! Atat prietenii vechi, cat si cei noi, ne ofera acel “ceva” de neuitat: amintirile, trairile comune, timpul petrecut impreuna…Fie ca impartim un mar, o bucata de ciocolata, aceeasi incapere,ascultam aceesi melodie, fredonam acelasi cantec,oferim sau ni se ofera “un umar” pe care sa plangem, primim sau dam sfaturi, impartim aceleasi ganduri, idei, pareri, credinte, conceptii, ne contrazicem sau ne punem de acord in unele privinte, toate au la baza acelasi lucru: se fac in numele PRIETENIEI.
Diferentele dintre prietenii vechi si noi sunt date doar de :LOC, SCOP si TIMP si desi “Prietenii sunt ca stelele. Nu ii vezi mereu, dar stii ca ei sunt, intodeauna, acolo” pot spune pe buna dreptate ca ” Un prieten este un DAR pe care ti-l faci singur !”
Da, dupa familie, prietenii sunt cei mai importanti.
Prietenii vechi, cei pe care mi i-am facut in copilarie si adolescenta, imi sunt mai mult frati decat altceva, nu am retineri fata de ei, comunicam liber, nu ne suspectam de nimic. Rar simt asa ceva fata de oamenii cunoscuti de curand, poate pentru ca am invatat sa fiu mai precauta.