În weekendul trecut am fost la ai mei la Brăila, iar fetele au primit de la bunici de ziua lor cadouri în bani (deh, știu săracii că nepoatelor le place de numa la șoping, așa că s-au conformat).
Cum banii nu le stăteau copilelor prea bine în buzunare, duminică după-amiază, în drum spre casă, am fost la mall-ul din Brăila să șopinguim câte-o bluziță, câte-o fustiță, dar nu ăsta-i subiectul pe care-l discutăm, ci altceva…
Ne uitam la niște pantaloni la H&M și la un moment dat, deși în preajma noastră nu era nimeni, a început să sune foare aproape un telefon care nu era al nostru. M-am uitat nedumerită în jur și-am observat telefonul pe unul din rafturile magazinului. Suna, suna, suna!
Mă îndrept spre el și vreau să răspund, pentru că am presupus că cineva l-a pierdut și acum îl caută. Sonia din spatele meu îmi spune:
-Mami, nu răspunde că sigur suntem la camera ascunsă!
Îmi spun în gând că asta e puțin probabil, iau telefonul de pe raft și răspund:
-Alo!
La telefon o voce de bărbat ușor nervos:
-Alo, unde naiba ești?
Mă gândesc scurt: ăsta chiar crede că vorbește cu telefonul și-l poate pur și simplu întreba unde este? Însă răspund fără să-mi pierd firea:
-Bună ziua, telefonul pe care ați sunat este pe un raft în magazinul H&M. Eram în apropiere și mi-am permis să răspund crezând că-l căutați deja.
Se mai îmbunează un pic, nu de tot, și spune:
– Unde, la H&M? Rămâneți pe loc că vin eu imediat să-l iau.
Nu tu, vă rog, nu tu mulțumesc, dar oricum, l-am înțeles că-i supărat, doar își pierduse telefonul. De fapt, aveam să aflu destul de repede, că nu el îl pierduse ci, ați ghicit, soția lui.
Am stat, cred, două-trei minute în locul acela din magazin și apoi telefonul a început din nou să sune. Am răspuns și-am auzi direct:
-Unde sunteți că eu sunt la intrarea în H&M.
Pentru că nu mi-a plăcut nici acum tonul vocii lui, am vrut să-i spun că sunt la mine acasă, dar cum eram în toane bune, i-am indicat locul în care mă aflam. A apărut ca vântul și aproape mi-a smuls telefonul din mână. Mi-a aruncat totuși un:
-Mulțumesc!
Nu i-am mai răspuns nimic, că n-am mai avut cui, pentru că el se întorsese deja cu spatele și aproape urla la femeia ce îl urmase în magazin fără să înțeleagă de ce. L-am auzit lătrând pur și simplu către ea:
-Unde ți-ai uitat telefonul, tâmpito?
Banuiesc ca este o gluma (“Mă gândesc scurt: ăsta chiar crede că vorbește cu telefonul și-l poate pur și simplu întreba unde este?”), pentru ca era destul de evident care era situatia: un cuplu la shopping, ea intra intr-un magazin si isi uita telefonul acolo, dupa ceva timp el o suna sa vada unde este de intarzie atat.
Da, era o gluma. Eu totusi n-am avut, ca tine, prezenta de spirit sa-mi imaginez din prima tot scenariul adevarat. Initial am crezt ca suna chiar posesorul telefonului (eu asa fac de obici cand il pierd, e drept ca prin casa, sun de pe alt telefon sa-l aud unde suna), apoi putea fi oricine (un prieten al proprietarului, tatal sau etc. ). Normal ca apoi am facut legatura si-am inteles cum sta treaba, dar tot n-am scuze pentru domnul din poveste. S-a purtat fix ca un badaran, nu cu mine, ca mie putin imi pasa, dar cu sotia lui, mai ales ca erau intr-un loc public si de fata era si fetita lui care o tinea pe mami de mana.
Nu stiu daca v-am spus, dar totul s-a intamplat la raionul de copii al magazinului, deci e clar ca mama a pus telefonul pe raft sa-i probeze ceva fetitei, apoi aceasta poate a vazut altceva frumos la alt raft si telefonul a ramas, neimportant, pe raft. Nu cred ca se intampla asta daca tati ar fi fost cu ele si n-ar fi umblat single prin mall. So, e vina barbatului. Ah,ce feminista sunt in dimineata asa. 😀
Sunt sigura ca supararea lui venea din faptul ca nevasta cheltuia banii prin asemenea magazine, probabil pe furis de el. :))
pai daca era cu el la mall, ma gandec ca el afla oricum ce cumpara.
Nu gasesc nicio scuza pentru asa comportament, doar marlania ce caracterizeaza, din pacate, prea multi barbati romani. E si mai vizibil si deranjant cand stii ca se poate si altfel, fara sa aiba legatura cu nivelul de scolarizare, ci cu respectul pentru partener.
exact!
Sunt de acord cu Lia, nu exista scuza pentru oamenii care vorbesc asa. Se intampla oricui, trebuia sa zic mersi ca l-ai gasit tu si nu altcineva.
eu in locul lui as fi ras. M-as fi bucurat ca nu s-a intamplat nimic rau si as fi facut misto de nevasta mult timp de atunci inainte, dar el era inversunat, frate.
Eu cred ca el avea dreptate.Daca mergi in mall ai sa observi o gramade de gaste ametite care habar nu au pe ce lume sunt.
tu ai dreptul sa gandesti asa, el nu. Era NEVASTA lui. El o alesese. 😀
Daca el era nervos pentru un telefon, nici nu vreau sa ma gandesc daca sotia lui avea un accident cu masina. Va las pe voi sa va imaginati.
Clar, sa speram ca femeia nu are carnet. 😀
Ca sa fie totul clar, trebuie sa ne spui ce telefon era pana la urma? Samsung Galaxy S IV?…. Ca asa s-ar explica orice reactie… mai putin a ta (he he he).
Hehe, nu era, bre, Galaxy S IV (modelul asta nici nu exista, tu faci misto de mine, ha?!), era un telefon normal, smartphone in orice caz. Da sa stii ca eu il dadeam inapoi si daca era cel mai cel telefon de pe planeta.
las ca am eu cunostinte care au pierdut tel te miri pe unde si nu i-a dus mintea sa il caute asa :)))
tipu din poveste e unu de merita sa ia telefoane dupa ceafa. eventual de ala vechi cu discuri, grele…sa le simta
Nu toti oamenii merita sa fie ajutati. Sa ii spunem selectie naturala. Iar nesimtitii ar trebui sa fie taxati.
de unde era sa stiu eu ca era rost de selectie naturala? :))