Mi-ar fi plăcut să știu să cânt la chitară. Bine, n-ai cum să știi dacă nu înveți, deci corect ar fi să spun că mi-ar fi plăcut ca măcar lecții de chitară să fi luat, că până la a ajunge să știi să cânți și degetele-ți să simtă muzica, în timp ce partiturile stau undeva în bibliotecă, e cale lungă. N-aș fi reușit. Știu sigur, pentru că n-am pic de talent în direcția asta, nu că aș fi plină de înclinații către alte domenii.
Îmi amintesc cum în adolescență aveam în blocul din față un tip cu câțiva ani mai mare ca noi, urât ca nopțile cu furună și trăsnete, care cânta la chitară într-un mare fel. Asta după exigențele noastre de copii de cartier, nu știu dacă trecea de preselecții la XFactor, dar pentru noi era un zeu.
Știa băiatul ăla o mulțime de melodii pe care ni le cânta seara la colțul blocului. Acolo era banca, nu că avea omul ceva cu colțul blocului. el stătea pe bancă, parca-l văd, cu chitara pe care erau lipite ceva surprize cu mașini, dar cine avea timp să le bage de seamă.