În noaptea cu pricina, era o vineri și eu eram în spital. Citeam ca de obicei, și pe la unsprezece am vrut să las cartea și să sting lumina în rezervă. Numai că atunci când am coborât din pat eu și burta mea imensă, am simțit că mi-a venit sorocul, dacă e să spun exact cum zicea bunica mea, și ținându-mi cu o mână burta și cu cealaltă cămașa de noapte m-am dus la asistente și le-am spus că nasc. Una din ele m-a întrebat la ce interval am contracțiile și eu am întrebat-o ce-s alea și cum ar trebui să le simt, pentru că eu în afară de faptul că mi se rupsese apa, nu aveam niciun alt simptom. A doua oară când asistenta m-a întrebat de contracții, i-am spus că am una pe oră, ca să n-o dezamăgesc, dar tot nu aveam nicio durere.
Între timp doctorul care era de gardă m-a consultat și m-a instalat confortabil într-un pat din sala de nașteri. Da, erau acolo vreo șase paturi pline cu femei care se pregăteau să nască. Unele gemeau, altele țipau de durere, eu așteptam să-mi vină durerile și mă uitam la perfuzia care îmi fusese pusă la instrucțiunile date de doctorul meu prin telefon, în timp ce se îndrepta spre spital. Era de acum miezul nopții.
Adevărul este că n-am fost speriată nicio clipă, dar când l-am văzut pe doctorul Costea (doctorul meu) intrând în sala de nașteri am știut că totul va fi bine. A venit la mine, mi-a spus și că soțul meu e afară și îl așteaptă cu vești legate de mine și de bebeluși. M-a îmbărbătat, m-a asigurat că totul va fi bine, aveam pregătită și o sală de operație pentru cazul în care ar fi intervenit complicații, deci chiar nu aveam de ce să îmi fac griji.