După o săptămână cu multă, multă muncă, astept weekend-ul asta cu mare nerăbdare.
Bine, nu vă gândiți că plec pe o insulă însorită, nici vorbă. Am de călcat vreo două coșuri de rufe, vreau să încerc două rețete de plăcinte, una cu carne și una cu brânză și stafide, aștept prieteni care să-mi spună dacă mi-au ieșit plăcintele, pregătesc fetele de școală, chestii din astea.
Weekend frumos și vouă!
Și-un video draguț de la Taxi, să nu uităm că suntem iubibile:
Am vrut azi dimineață la 4, când am intrat în casă din atelier, să vă povestesc, pe ore, ziua de ieri, pentru că, deși obișnuită, a fost de poveste. Evident somnul a fost mai puternic ca mine și în loc să mă îndrep spre laptop, m-am îndreptat spre pat, dar azi, printre picături, că și azi e tot o zi obișnuită, am să încerc să vă spun. Încep acum:
ora 07,00 – trezirea. Pornește televizorul pe ceva post nemțesc și e musai să mă trezesc, dacă nu să încep ziua, măcar să schimb canalul. Ieri a fost trezirea.
ora 08,00 – zgribulită și deloc obișnuită cu frigul de dimineață, beau cafeaua în curte cu fetele din atelier, povestim ce-am făcut cu o seară înainte și ne pregătim de lucru. Între timp eu am făcut cafeaua, am pregătit micul dejun pentru fete, am scos vasele din mașină, am schimbat sacii de gunoi…
Dacă aș fi întrebat-o pe Sonia (știți voi, copilul Sonia) treaba asta cu organizatul pentru școală, mi-ar fi spus că trebuie să-și înnoiască garderoba, să-și ia o geantă frumoasă și să meargă la coafor.
Dacă aș fi întrebat copilul Iulia același lucru, ea mi-ar fi spus că trebuie să vorbească cu colegele pe facebook să vadă cum organizează treaba împreună.
Dacă m-ați întreba pe mine cum ne organizăm pentru începerea școlii, aș spune că trebuie un pic verificate temele pentru vacanță și acolo unde este cazul (aproape peste tot) îngrășatul porcului în ajun e ultima soluție.
Mai întâi a fost Caraiman. Așa se numea cofetăria de peste drum de blocul nostru. Am locuit în cartierul respectiv până la 10 ani și n-am mai mâncat niciodată înghețată Polar mai bună ca cea de la cofetăria Caraiman. Îmi mai aminesc de acolo bomboanele cu cacao, bomboanele cu lapte și bonetele roșii ale vânzătoarelor. Erau de lux. Bonetele, zic. În toate magazinele vânzătoarele aveau bonete albe, numai cele de la cofetărie le aveau colorate.
Ne-am mutat apoi în alt cartier și Bujorul a fost numele celei de-a doua cofetării a copilăriei. Legat de ea am mult mai multe amintiri, începând cu celebra prăjitură tortuleț, cea care rămânea întotdeauna ultima pe rafturile cofetăriei și salva situația în după-amiezile ăn care mama nu ne făcea nimic dulce, continuând cu masa din stânga lângă care mi-am uitat racheta de tenis pe care n-am mai găsit-o niciodată și încheind cu paharul de citronadă băut în întregime de mine și cumpărat cu ultimii bani ai celei mai bune prietene, la fel de însetată și ea.
Tot acolo am mâncat primele prăjituri stând la masă cu prietenii după o serbare școlară sau în serile de iarnă când ne întorceam de la repetiții. Evident seara nu mai găseam prăjituri, așa că ne luam citronadă și stăteam de vorbă până ne dădeau vânzătoarele afară. Ce mai vremuri!
Gata. Am terminat-o cu temele, cu mutatul, cu zugrăvitul… Mai am doar să așez prin casă, cum s-ar spune, să adaug ceva plugin-uri, să refac blogroll-ul care s-a pierdut cu totul la transfer, să pun un buton de share și să mă apuc de scris. Sper să ajung repede la partea asta cu scrisul că altfel ai inspirație atunci când toate-s la locul lor.
În rest, încercați să vă bucurați cât mai mult de vremea asta, dacă mă întrebați pe mine asta se cheamă ideal în materie de vreme. Stau pe terasă îmbrăcată lejer, nu mi-e cald, nu mi-e nici frig. Un vânt ușor adie, dar parcă nici nu mă atinge.
A, azi mă duc la un botez. Nu știu cine botează, nu știu nici măcar dacă-i fată sau băiat, unde mai pui că nu-s nici invitată. E complicat de explicat, poate o să vă spun într-o zi.
E obligatoriu ca unul dintre mirosurile copilăriei să fie cel de zacuscă. Vinete coapte, ardei copt, roșii, ciuperci, o nebunie. Era casa noastră o mică făbricuță de făcut conserve pentru iarnă, și din tabloul acesta, pe lângă bulion, compoturi, zarzavat, gogonele și castraveciori murați, la loc de cinste stătea în fiecare an zacusca.
N-am să vă spun rețete și nici nu-mi iau angajamentul că peste ani, atunci când gospodăria noastră va fi în întregime pe mâna mea, obiceiul acesta se va păstra, dar deocamdă, an de an, noi facem zacuscă. Multă. Anul acesta ne-au ieșit aproape 60 de borcane. Cu toate astea, foarte puține dintre ele, poate două, vor prinde prima lună de iarnă. Mănâncă fetele mele de rup. În prima zi Iulia a mâncat 12 felii de pâine cu zacuscă. Adevărul este că e delicioasă. A pus mama în ea toate legumele pământului. Aproape.
Pentru că stăm la curte, o facem în curte. Pe pirostriile, care dacă mă întrebați pe mine arată hidos pe gresie. Parcă-s din alte timpuri și ceva nu se potrivește. Nu contează. Oala de 50 l (da, există, și stă la loc de cinste în pod) s-a umplut cu legumele tocate de robot. Da, cucoanele s-au adaptat, nimic nu se mai taie la mână, robotul e o unealtă modernă care-și face treaba și nu ia nimic din gustul legumelor.
Am avut grijă de e ca de un ou. I-am luat două huse care mai de care mai nepractică și le-am abandonat după câteva zile de folosire. Mi-am zis că mă decurc și fără husă, abia se vede cât de finuț și fruos e. El. Telefonul.
La începutul săptămânii m-a sunat cineva de la Vodafone să-mi spună că-mi expiră abonamentul la ei și să-mi propună unul nou. Zis și făcut, s-a rezolvat. Printre altele duduia de la telefon mă informează că pot merge în orice magazin Vodafone și-mi pot alege și-un telefon cu ocazia asta. Nici nu mi-a trecut atunci prin cap că-mi voi schimba telefonul mai repede decât așternutul. Adică azi.
Pentru că…
Continue reading Fetelor, ecranul touch al telefoanelor e de sticlă
Nu știu cum vă înțelegeți voi cu lichioana cu picioare lungi, sete de sânge și ochi gigantici, dar eu am ajuns la limita răbdării. De vreo săptămână toate femelele de tânțari (știți că doar ele înțeapă, nu-i așa?) s-au adunat acasă la noi și am impresia că mi-au băut aproape tot sângele.
Se zice că ar fi necesar ca aproximativ 1,200,000 de tânțari să ne muște (și asta e aiurea spus că ele practic nu mușcă, ci înțeapă) pentru a ne goli de sânge, iar la mine puțin a lipsit să nu se întâmple asta. Vă dați seama că m-au enervat tare de tot dacă am ajuns să scriu despre ei. Nu știu de ce îmi tot vine să spun ei când de fapt sunt ele. E nedrept. Săracii masculi care se hrănesc numai cu nectar și sucuri de plante sunt huliți de toată lumea, pe când de ele nu spune nimeni nimic.
Oricum, să lăsăm istoria tânțarilor (știați că existau țânțari și acum 80 milioane de ani?) și să revenim la mine-n dormitor, unde zilele astea a fost raiul lor. Asta până a apărut Sorin în plină noapte și a descărcat o jumătate de tub de Raid de jur împrejur. Apoi a inchis ușa și geamul. Da, ne-am intoxicat complet, am simțit cum inima nu mai poate pulsa, cum nările absorb cu lăcomie mirosul criminal, de insecticid, dar măcar n-am mai auzit bâzâitul supărător și nici nu ne-a mai înțepat nimeni.
Acum mulți ani angajatorul meu german a vrut să-mi dea pe mână, deși aveam doar 24 ani, o întreagă legătorie. Cu angajați, cu utilaje, cu birouri, cu clienti și furnizori. S-o administrez.
M-am gândit o noapte întreagă înainte de a refuza oferta. Pentru că am refuzat-o. Habar nu aveam cum se face un registru, un dosar sau un biblioraft. Nu știam ce-i aia cașerare (90% dintre voi nu știu încă, așa-i?), nu știam cum se bat capsele și nici cum se umblă cu ghilotina (asta-i o chestie care taie hârtia, nu-i aia la care vă gândiți voi). Dacă nu știam cum se fac toate astea, cum puteam eu merge în fața oamenilor care știau, să le spun că vreau să le facă repede, bine și la costuri cât mai mici? Nu puteam.
I-am spus patronului respectiv că vreau să lucrez în legatorie două luni, acolo jos, printre oameni și dacă după perioada asta mă simt în stare s-o administrez, atunci voi accepta oferta.