fără toane

Acum mulți ani angajatorul meu german a vrut să-mi dea pe mână, deși aveam doar 24 ani, o întreagă legătorie. Cu angajați, cu utilaje, cu birouri, cu clienti și furnizori. S-o administrez.

M-am gândit o noapte întreagă înainte de a refuza oferta. Pentru că am refuzat-o. Habar nu aveam cum se face un registru, un dosar sau un biblioraft. Nu știam ce-i aia cașerare (90% dintre voi nu știu încă, așa-i?), nu știam cum se bat capsele și nici cum se umblă cu ghilotina (asta-i o chestie care taie hârtia, nu-i aia la care vă gândiți voi). Dacă nu știam cum se fac toate astea, cum puteam eu merge în fața oamenilor care știau, să le spun că vreau să le facă repede, bine și la costuri cât mai mici? Nu puteam.

I-am spus patronului respectiv că vreau să lucrez în legatorie două luni, acolo jos, printre oameni și dacă după perioada asta mă simt în stare s-o administrez, atunci voi accepta oferta.

N-a fost de acord. A zis că sunt un om prea valoros pentru el și nu-și permite să mă țină pe tușă două luni. Pentru el însemna timp pierdut, pentru mine ar fi însemnat enorm.  La sfârșit am fi avut de câștigat și eu și el. N-a fost să fie.

Am scris toate astea pentru a-mi justifica oarecum etapa pe care am început-o zilele astea și pe care e musai s-o parcurg. Se împlinesc luna viitoare 2 ani de când lucrez pentru mine. Probabil știți că avem un atelier de croitorie pe care ne străduim să-l ținem pe linia de plutire. Bine, eu sunt modestă, adevărul este că atelierul merge din ce în ce mai bine, s-au schimbat multe în acești doi ani și probabil că schimbările vor continua.

Dacă până acum m-am bazat pe cunoștințele de croitorie ale soțului și ale mamei soacre, a venit, cred, momentul să  învăț și eu cu ce se mănâncă croitoria. Vă spuneam săptămâna trecută că mi-am luat o mașină de cusut nouă și deșteaptă care însă nu mi-a revenit mie. Chiar în ziua în care mi-a venit mașina, am angajat o fată nouă și a trebuit să o cedez. Nu-i nimic, am timp să-mi iau alta, până atunci am hotărât să încep ucenicia pe un junghi de mașină de cusut care m-a enervat în prima zi de am fost aproape să renunț. M-am ținut tare și am reușit s-o scot la capăt, chiar dacă n-am făcut decât  5 sacoșe. Celelalte fete îmi spuneau că ele n-ar fi rezistat, ar fi aruncat după maxim o oră mașina aia care rupe ața întruna. Eu am rezistat pentru că am comparat vechitura cu Dacia pe care am învățat șoferie. Mi-a prins bine și n-are ce să-mi strice nici ucenicia în croitorie pe bătrâna atelierului.

E drept că de a doua zi am început să lucrez abia după ce lucrătoarele își termină programul și atunci folosesc în voie mașina pe care am ales-o inițial, aia nouă și deșteaptă. Și merge așa de frumos…