Mai întâi a fost Caraiman. Așa se numea cofetăria de peste drum de blocul nostru. Am locuit în cartierul respectiv până la 10 ani și n-am mai mâncat niciodată înghețată Polar mai bună ca cea de la cofetăria Caraiman. Îmi mai aminesc de acolo bomboanele cu cacao, bomboanele cu lapte și bonetele roșii ale vânzătoarelor. Erau de lux. Bonetele, zic. În toate magazinele vânzătoarele aveau bonete albe, numai cele de la cofetărie le aveau colorate.
Ne-am mutat apoi în alt cartier și Bujorul a fost numele celei de-a doua cofetării a copilăriei. Legat de ea am mult mai multe amintiri, începând cu celebra prăjitură tortuleț, cea care rămânea întotdeauna ultima pe rafturile cofetăriei și salva situația în după-amiezile ăn care mama nu ne făcea nimic dulce, continuând cu masa din stânga lângă care mi-am uitat racheta de tenis pe care n-am mai găsit-o niciodată și încheind cu paharul de citronadă băut în întregime de mine și cumpărat cu ultimii bani ai celei mai bune prietene, la fel de însetată și ea.
Tot acolo am mâncat primele prăjituri stând la masă cu prietenii după o serbare școlară sau în serile de iarnă când ne întorceam de la repetiții. Evident seara nu mai găseam prăjituri, așa că ne luam citronadă și stăteam de vorbă până ne dădeau vânzătoarele afară. Ce mai vremuri!