Month: August 2012

Hai să strălucim

Am fost aseară împreună cu fetele la avanpremiera celei mai noi producții originale Disney Chanel, filmul Hai să strălucim. 

Trecem peste încântarea copilelor mele din momentul în care au primit fiecare câte o pereche de căști minunate sau de surpriza plăcută pe care am avut-o cu toții, mai ales tati, atunci când am văzut că amfitrioana serii a fost bebelușa Oana, nu amintim nici de fotoliile de vis din sălile VIP de la Cinema City din AFI și ne concentrăm pe film:

Am redescoperit, cu plăcerea adolescenței care doarme undeva în mine, clasica poveste a lui Cyrano de Bergerac, re-interpretata in lumea muzicii hip-hop, rap si gospel.  Un film despre prietenie, despre talent și despre iubire, cum altfel. Despre show bizz și religie, despre muncă și mai ales despre muzică.

Continue reading Hai să strălucim

Nu mai am răbdare

Sunt ca fetele care-și cumpără rochie pentru nuntă și apoi abia așteaptă nunta ca să-și îmbrace rochia. Nu mă refer la mirese, ele intră în altă categorie, ele ar trebui să aștepte nunta din alte considerente. Deviez.

Abia aștept să trec blogul pe noul hosting. Știți de ce? În primul rând ca să termin cu tot tămbălăul ăsta cu: ia domeniu, dă-mi domeniu, ia arhiva, dă-mi arhiva, unde-i arhiva…, dar nu numai de asta aștept.

Odată cu noua casă, toane.ro va avea și o temă nouă și frumoasă (tare-mi mai plac când sunt noi, temele pe care le aleg 🙂 ) pe care abia aștept să v-o arăt. Vă spun doar că-i colorată, jucăușă cu tematică, cum altfel, mai ales că sunt aproape un croitor cu ștate vechi. Ok, abia dacă știu să trag un tighel drept, dar am făcut ieri niște sacoșe, pe care vreau să le dau cadou clienților, foarte, foarte frumoase. Și le-am făcut eu cu mâna mea de la început până la sfârșit.

Continue reading Nu mai am răbdare

Accidentul

Ieri, în vreme ce eram în atelier (nu v-am spus, mi-am luat mașina de cusut nouă, vreau să zic chiar pentru mine, dar lasă că vă povestesc eu asta săptămâna viitoare), aud o bubuitură pe stradă, urmată de un zgomot asurzitor care a trecut și prin fața porții noastre și s-a piedut în zare, undeva.

Cum n-am stofă de jurnalist, adică nu prea sunt curioasă, nici prin cap nu mi-a trecut să ies la poartă. Numai că zgomotele vocilor ce veneau din stradă m-au făcut să las la o parte nepăsarea și să ies, că sigur s-a întâmplat ceva. La poartă gălăgie mare, Sorin al meu vorbea cu un vecin, mai exact asculta la el:  A fugit.!L-a lovit și a fugit! Avea mașina toată lovită pe partea dreaptă și tot n-a oprit. L-a bușit pe băiatul ăla cu număr de Bacău. I-a făcut zob mașina. Bine că el n-a pățit nimic. Uite așa te omoară domnule nenorociții.

Sorin, cu multă prezență de spirit, își dă seama că cel ce provocase accidentul nu putea ajunge prea departe dacă avea mașina lovită rău, după cum spunea vecinul. Îl întreabă pe om dacă mașina a făcut stânga sau dreapta. Stânga, zice vecinul. Al meu sare în mașina noastră și mai apucă doar să-l audă pe vecin zicând: era o mașină galbenă cu număr străin.

Continue reading Accidentul

O educație costisitoare

Nu, nu vă povestesc cât a costat educația mea, ci vă vorbesc despre o carte citită recent, o carte al cărui titlu sună chiar așa: O educație costisitoare și este scrisă de Nick McDonell, un tip de 28 ani cu ceva romane la activ, primul dintre ele scris la 17 ani, când tinerii de vârsta lui au de obicei cu totul alte preocupări.

Revenind la roman, acțiunea se desfășoară pe două planuri: de o parte Africa cu problemele ei, cu liderul controversat al refugiaților ce luptă împotriva sistemului și un tanar si carismatic agent CIA ajuns acolo cu o misiune, iar de cealaltă parte viața la Harvard, unde o profesoară cu influență primește premiul Pulitzer pentru o carte scrisă despre liderul refugiaților Africani, în care acesta din urmă este prezentat într-o lumină mai mult decât favorabilă lui, și câțiva dintre studenții acesteia.

Continue reading O educație costisitoare

Micul dejun e tot un fel de “bună dimineața”

Am avut ani de zile în care nu mâncam dimineața decât în weekend-uri și numai în cele în care mă trezeam mai devreme de 12. Nu vreau să spun că-mi era rău, dar vreau să aflați că nu-mi era bine. Plecam de acasă cu stomacul gol, la prânz nu mâncam decât niște biscuiți și mă așezam la masă o singură dată pe zi, și anume, seara. Mi-am dat seama că regimul ăsta nu-mi face bine, destul de târziu. Aveam 30 de ani și mă credeam o zeiță. Ceva ce nu poate fi dărâmat. Muceam de dimineața până seara uneori fără să mănânc ceva și credeam că nu mă poate birui nimic. În plus credeam că nu-mi arăt vârsta, eram destul de mulțumită de cum arăta pielea mea. A, nici apa nu prea mă preocupa. Mai exact, nu serveam decât atunci când mă lua cu leșin. 🙁

Revenind la vremea aia, îmi amintesc cu exactitate momentul în care am încetat să-mi mai bat joc de corpul meu. Eram în mașină la semafor și un cerșetor s-a apropiat de geamul meu. Nu mai știu dacă mi-a cerut ceva sau dacă i-am dat vreun șfanț, dar știu exact că omul s-a uitat la mine și mi-a spus: vrei să-ți spun câți ani ai?  Hehehe, mă amuzam eu în gând, mai ales că toți cunoscuții și necunoscuții îmi ziceau: 20, hai maxim 24 ani poate să-ți dea cineva. Ei hai să te văd moșule spune câți ani am. Și-a zis: 30 ani. Nici nu mai știu dacă semaforul s-a făcut verde, dar e  sigur că eu am plecat în viteză. Și dusă am fost.

Am înțeles atunci că excesele nu-s bune, că dacă vreau să mă păstrez cât mai mult timp sănătoasă (știți voi, sănătatea înseamnă și să arăți tânăr, problema mea), n-am decât să ajung la un echilibru și să repect atât mesele zilnice cât și programul de mișcare. De atunci micul dejn a fost  sfânt, chiar daca uneori însemna doar un iaurt si altădată o întreagă omletă cu șuncă. Între timp ideile de mic dejun sănătos și energizant s-au înmulțit, au apărut tot felul de variante care mai de care mai apetisante și  uite așa am ajuns în zilele noastre.

Continue reading Micul dejun e tot un fel de “bună dimineața”

Femeia

Femeia trebuie să meargă la muncă. Ca bărbatul, dar nu mai puțin de 10 ore pe zi. În afară de asta trebuie să aibă grijă de casă, indiferent cât e aceasta de mare și cât de neglijenți, în a păstra ordinea, sunt cei care-o locuiesc.  Nu trebuie să uite nici de călcat, nici de mâncare, nici de educația copiilor. Și seara trebuie să fie nerăbdătoare și frumos mirositoare. În pat.

Ce noroc pe noi că s-a inventat mașina de spalat vase, rufe, aspiratorul și detergentul automat. Ce-am fi făcut oare fără astea, dacă acum suntem roboți?

Continue reading Femeia

Unde nu-i cap, vai de picioare

Andreea a fost prima prietenă a feteor mele, chiar dacă ele erau cu 5 ani mai mici. În prima ei zi de școală, mi-a promis ca va fi o școlăriță silitoare. Era de o frumusețe îngerească, o fată blonda cu ochii albaștri și păr lung, mătăsos. Avea un surâs cu care-ți pătrundea direct la inimă și toată viața înainte.

Timpul a trecut, la un moment dat diferența de vârstă s-a făcut simțită și Andreea (nu-i numele ei real, n-as vrea s-o fac sa sufere mai mult decât o face deja) și-a făcut alți prieteni. O vedeam din când în când pe stradă, o salutam, ea mă întreba de fete, eu îi răspundeam și nu puteam să nu mă gândesc la cât de repede trec anii.

Apoi, o vreme, n-am mai știut nimic de ea. Părinții îi pleaseră la muncă pe afară, ea rămăsese aici cu bunica, apoi am înțeles că a plecat și ea la ei. Dacă mă gândesc bine, n-am mai văzut-o de câteva luni bune. Nu mi-am făcut nicio problemă. Familia lor, deciziile lor.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Dacă ești bun, ești prost

Mai devreme sau mai târziu vei ajunge la concluzia asta. Vorbesc de cazul în care ești un om bun și  n-ai înțeles deja chestia cu prostia. Dacă ai făcut-o, felicitări! Eu am conștientizat asta abia azi, când mi s-a întâmplat o chestie despre care n-am să povestesc pentru că  nu-mi permit să mă credeți mai proastă decât sunt eu în stare să accept. Punct.

Ok, punct, dar nu-i atât de simplu, lucrurile nici nu pot rămâne așa, am nevoie de un ghid al omului bun și prost. Cum să fac să n-o mai pățesc altă dată. Încep eu cu ce-mi trece prin capul asta mare și prost (știu am folosit cam des cuvântul prost, dar o merit cu vârf și îndesat) și-am să vă rog pe voi să completați. So, dacă ești un om bun, dar totuși nu vrei să mai fii luat de prost, nu uita:
Continue reading Dacă ești bun, ești prost

Un weekend de poveste

Săptămâna trecută am tot încercat să ne programăm un weekend la mare. Am încercat atât de mult, încât sfârșitul de săptămână ne-a găsit la munte. 😀

Am ales  Pensiunea Rony  din Pietroșița, care niciunui localnic nu-i spunea nimic, dar despre care am aflat apoi, că trebuie să-i spui ”la Robert” ca să sune familiar oamenilor din zonă. Acolo în spatele porților înalte se întinde o lume minunată. Nimic nu te face să bănuiești ce te întâmpină dincolo de garduri. O cabană din lemn și-o curte ca-n povesti administrate de niște oameni, pe cât de puțini (5 cu tot cu proprietari), pe atât de primitori.

Am fi putut foarte bine să nu părăsim curtea mare și plină de animăluțe (includ aici, pe lângă iepuri, pisici, fazani, ponei, și leoaica 😀 ), dar am făcut sâmbătă o plimbare în zonă și-am fost până la cabana Bolboci, unde ne-am luat la întrecere în a arunca pietre cât mai departe în apa lacului, cu gândul la aruncătorii de greutate de la Jocurile Olimpice. Drumul până la Bolboci este parțial asfaltat dar peisajele îți taie respirația la propriu și dacă mă întrebați pe mine e mai frumos ca pe Transalpina. 😀

Continue reading Un weekend de poveste

Femeile și benzinăriile

În afară de ocaziile, de altfel foarte dese, în care domnițele îi insoțesc pe domni la benzinărie și în timp ce aceștia din urmă alimentează, ele își plimbă cu eleganță posterioarele printre rafturile pline cu cipsuri si grisine ale benzinăriilor, există și-o variantă mai complicată pentru noi, femeile,  aceea în care suntem șoferițe și ajungem la benzinărie cu scopul de a ne hrăni automobilul.

În îndelungata mea carieră de șoferiță am văzut tot felul de benzinării si benzinari. Ok, uneori am vazut și benzina, ba chiar am dat mana cu ea, dar asta-i altă poveste. Aș vrea să vorbim azi despre soferițe și băieții de la benzinărie, care pesemne că au fost școliți, ca de fiecare dată când văd o doamnă să lase totul baltă, si aici mă refer la fraierii care aleg să-și umfle roțile la ei și care rămân în așteptare (a se citi cu buza umflată) până angajatul benzinăriei aleargă spre doamnă, ștergându-și mâinile din mers, și îi alimentează acesteia bestia. Sau Loganul.

Acum, eu n-am o problemă cu asta, vă dați seama că-s super-mulțumită de situație, mai ales atunci când baiatul e draguț și nu uită să-mi spele și parbrizul și luneta, ba uneori, când sunt eu îmbrăcată mai fumos, văd că se pot spăla până și farurile. 😀 Să revenim, spuneam că n-am nicio problemă cu discriminarea asta, problema mea e dacă ei se așteaptă sau nu ca noi să le dăm bacșiș, și dacă da, la cât se așteaptă.

Continue reading Femeile și benzinăriile