Nu mulți dintre noi au ocazia să citească în decursul vieții o carte scrisă de un prieten. Mă bucur să mă număr printre cei puțini și să vă pot împărtăși și vouă din experiența asta.
Cei care sunteți mai vechi cititori de toane, e imposibil să n-o știți pe coana zoitzica. Acum, că eu am avut ocazia s-o cunosc și personal, este un privilegiu de care mă bucur de vreo câțiva ani. Dar s-o lăsăm pe ea și să vorbim de carte, pentru că de curând sus-numita a publicat prima ei carte și se cuvine s-o felicităm cum se cuvine și să comentam scrisul mai mult decât persoana.
Uitați tot ce știți despre cititul obișnuit, despre lecturarea unei cărți despre care ați auzit voi că-i bună sau rea, despre care ați citit deja recenzii. Uitați tot ce știți și despre cărțile ale căror autori fie sunt foarte cunoscuți, consacrați și de mult îngropați, fie au nume care nu vă spun nimic. Să citești cartea scrisă de un prieten e o experiență ce trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Nu se poate să începi să citești și să nu-ți imaginezi că poate unul dintre personaje ești tu. Nu se poate să nu întâlnești pe parcursul lecturii, un loc, o bancă, o stradă sau o cafenea în care poate ai fost și tu cu autorul. Nu se poate ca pe tot parcursul cărții să nu ți se întâmple să lași la o parte subiectul și să nu-ți imaginezi cam în ce stare era prietenul/prietena ta atunci când a scris paginile respective. Cel puțin mie așa mi s-a întâmplat.