Muncesc din greu dacă vă întrebați cumva pe unde am dispărut. Dacă nu vă întrebați, nu-i problemă, citiți în continuare.
Eram ieri seară cu Sorin undeva în podul semi-mansardă al casei, unde am improvizat zilele astea un atelier de serigrafie. Aveam treabă până pe la trei dimineața (asta era varianta optimistă de estimare a timpului). În ușă apare copilul Iulia care se arată dispusă să ne ajute. Eu m-am prins că are portofelul gol, obișnuim să le plătim munca copiilor noștri, nu chiar de fiecare dată că trebuie să știe și ce-i ăla ajutor dezinteresat sau voluntariat, dar de cele mai multe ori ne recompensăm cumva față de ele, așa că era clar acum de ce voia Iulia să-și aducă aportul.
M-am bucurat că vrea să lucreze, chiar aveam nevoie de mai multe mâini, trebuia să despachetăm niște chestii. Multe. Iulia s-a apucat de treabă și a descoperit o metodă foarte ingenioasă de a despacheta fără prea mult efort și într-o ordine desăvârșită. Am fost chiar încântată de felul în care se descurca, dar nu puteam să nu mă gândesc la momentul în care se va plictisi și își va negocia plata. Nici n-am avut timp să merg cu gândul prea departe când o aud zicând cu glas mieros: