fără toane

Sunt o biată linie continuă albă. Viața mea e cu început (m-am născut dintr-o bidinea și-o găleată de vopsea acum mulți, mulți ani) și probabil fără de sfârșit. Nu mă plâng, am o viață frumoasă, stau sub cerul liber mereu, n-am nevoie de pereți, casa mea are doar un tavan imens cu soare, stele și nori. Doar că aerul din jurul meu nu-i prea curat, deși am și-n stânga și-n dreapta copaci. Dar nu-i bai, că mie nu-mi trebuie aer. Aerul le trebuie lor, celor care-l batjocoresc.

Dar să revenim la mine. Eu stau singură pe mijlocul străzii, pot chiar spune că strada e țara mea. Când spun singură nu exagerez deloc. Nimeni nu se apropie de mine. Dacă surorile mele, liniile albe întrerupte, sunt deseori atinse și de multe ori călcate în picioare trecute pe sub roți care susțin mașini frumoase, eu nu. Am făcut ce-am făcut și am ajuns la mașini, deși am vrut mult de tot să nu aduc vorba de mașini că ele sigur vă distrag atenția și-o să uitați de mine, o biată linie albă continuă, care nici măcar de atingerea mașinilor nu se bucură.

De ceva timp însă m-am pomenit cu oamenii purtători de veste cu dungi reflectorizante că-mi plantează, peste albul meu proaspăt spălat de-o ploaie, niște benzi de cauciuc cu țepușe de plastic. Ca cele ale lui Țepeș, doar că astea-s pe mijlocul străzii, sunt mult mai scurte, deloc ascuțite și nu, nici măcar nu înțeapă. Oamenii aceia au vrut cu tot dinadinsul să mă facă și mai neatrăgătoare, pentru că acum chiar că nimeni nu se mai apropie de mine. Doar cei teribiliști o fac câteodată, de obicei noaptea.

Sigur v-a plictisit povestea mea, ce sunt eu să vă pot reține atenția, dar pot face uneori mult rău. De exemplu, fata care scrie aceste rânduri și-a pierdut pentru o lună- două carnetul de conducere pentru că nu m-a văzut la timp. Dacă era băiat sigur m-ar fi băgat în seamă.