Nu știu dacă ați citit postul anterior, dacă n-ați făcut-o nu-i timpul trecut, pentru că ce scriu acum are mare legătură.
Să fi avut eu vreo 10 ani pe vremea când descoperisem pasiunea pentru tenisul de câmp și, cum printre blocurile în jurul cărora am copilărit, nu erau câmpuri, de terenuri de sport nu vă mai spun, găseam o mare plăcere în a trimite cu putere mingea de tenis în pereții blocurilor. Și ca orice copil cu ceva minte, nu făceam asta la blocul meu, mă gândeam că îi zdruncin rezistența cu loviturile mele, așa că mă jucam cu racheta și mingea în peretele blocului de vizavi.
Alesesem peretele blocului cu geamurile cele mai rare și mai mici, copil deștept, vă spuneam. Azi așa, maine așa, întrebarea nu era dacă nu cumva voi sparge unul din geamurile locatarilor, ci când îl voi sparge. Evident că eu nu gândeam așa atunci, eu îmi vedeam doar de antrenamentul meu și de bucuria jocului. Trebuie să vă mai spun și că nu eram singura care făcea asta, știți voi, blocuri multe, copii nenumărați, talente cu nemiluita.