Sunt sigură că nu numai mie mi se întâmplă asta, dar zilele astea la mine se manifesta mai intens decât altă dată.
Am impresia că tot ce fac e așa, în virtutea inerției, până trece ceva, unde ceva-ul e un termen de predare, e o zi din calendar, e un moment, e o intâlnire, e ceva. După care invariabil ceva-ul trece, toată lumea e fericită, planetele se aliniază și eu mă trezesc după o vreme, scurtă, că asta-i problema, că aștept să treacă alt ceva, după care sunt sigură că lucrurile vor reveni la normal. Unde normal e atunci când ai timp dimineața să-ți bei în tihnă cafeaua, îți poți lua gustarea la 10,30, poți lucra fără alte întreruperi până la prânz, îți poți duce copiii la școală și te poți opri să admiri pomii înfloriți de la marginea parcului în drum spre casă. Normal e atunci când ai o oră rezonabilă a sfârșitului de program, când poți face seara o prăjitură pentru ai tăi, când îți începi ora de lectură mai devreme de unu dimineața, normal e (mai spuneți și voi).
Din păcate de vreo trei luni normalul ăsta nu mai vine și eu mă simt din ce în ce mai fără vlagă. Nu vă gândiți că nu-s învățată cu program prelungit și multă muncă, numai că de data asta…