fără toane

Zilele trecute îmi făceam unghiile în patul din dormitor și aveam scoase pe noptieră tot felul de oje, pile, bureți, acetone și tot ce-i mai trebuie unghiei jerpelite să devină french.

Copilul Sonia se foia pe lângă mine și cu cât îi ziceam eu să nu mai zgâlțâie patul cu atât se mișca ea mai tare. Am încercat să n-o bag în seamă o vreme sperând că se potolește, dar n-a fost chip. Pâna la urmă m-am întors cu spatele la ea și n-am mai văzut ce face. Nu trece mult și aud o bubuitură de toată sperietura în spatele meu, urmată de un zgomot de sticle, pile și acareturi, ba chiar și o veioză, toate căzute și rostogolite pe podea.

Inițial am vrut să zic ceva, dar m-am abținut știind că patul e destul de înalt și dându-mi seama că domnișoara Sonia căzuse ca un bolovan din el, luând și ceva trofee de pe noptieră în cădere. M-am întors totuși cu o privire ucigătoare, iar ea, ținându-se cu o mână de cot și având pe față o grimasă de durere îmi spune:

–Mami, nu te supăra că am dat toate astea pe jos, gândește-te că cel mai important lucru care a căzut, sunt eu. 😀

Hmm, copiii ăștia, cum să nu-i iubești?