Pe la sfârșitul clasei a V-a m-am îndragostit cum numai o fetiță cu ochii de azur o poate face, de un băiat, să-i spunem V, ce semăna extrem de tare cu unul dintre membrii unei trupe în voga la acea vreme, cu care aveam un mare poster la mine-n cameră. V învăța la altă clasa. Tot a V-a. Nu conta că aproape toate fetele de vârsta mea erau îndrăgostite de el, mie îmi plăcea și gata.
De dragostea asta a mea știam eu, încă vreo două prietene și colegul meu de bancă, un băiat de două ori mai frumos (o spune mintea mea de-acum) față de donjuanul de la B. Din nefericire pentru mine colegul meu era prieten cu cel căruia îi declarasem de nenumărate ori în gândurile mele, în nopțile răcoroase de iarnă dintr-un apartament cu calorifere reci, dragostea mea veșnică. Doamne, cum putem gândi…
Era prieten, spuneam, și cum colegul era la rândul lui îndrăgostit de ochii ei de azur, a vrut să știe dacă rivalului îi e pe plac fata. Și l-a întrebat direct cum nu cred că mai știu s-o facă puștii de azi: Bă, lu Nina îi place de tine, ție îți place de ea? Bine, eu n-am fost de față când s-a întâmplat asta, dar aș putea băga mâna în foc că ăstea au fost cuvintele.