fără toane

Sau de când îmi amintesc eu că exist. 🙂 Mă însărcinează chinezu cu o leapșă faină la care răspund cu mare plăcere, deși vechii cititori de toane știu că eu le-am spus deja cum stau lucrurile cu primele filme care-mi vin în minte legate de viața mea.

Prima amintire vine de undeva de foarte departe. Fie că-ți amintești ceva de la 2-3 ani, fie că prima ta amintire datează de la 5-6 ani, aceasta te-a marcat profund ca și copil. Ți-a rămas în minte pentru că a însemnat pentru tine ceva major. A declanșat un clic, pe care în alte imprejurări nu l-ai fi sesizat, însă așa……

Viziunea poate fi legată de vocea mamei spunând o poveste. Liiceanu spune că amintirea lui cea dintâi este momentul în care, mama îi citește pe la 3 ani  povestea Puiul. Îl marchează, îl face să plângă și înțelege că spre deosebire de poveștile cu balauri, pățania Puiului este foarte reală și apropiată de lumea lui.

Prima mea amintire este de pe la 2 anișori și este legată de un costumaș alb din lânică, cu care mama m-a îmbrăcat pentru că era duminică. Stăteam la țară. Duminica lumea mergea la biserică, tineri, bătrâni, copii. Când ne-am întors, țin minte că i-am zis mamei să mă lase așa îmbrăcată frumos, că nu mă murdăresc. 

La poartă, de o parte și de alta a drumului erau șanțuri nu prea adânci,  în care se scurgea apa de la ploi.  Împreună cu încă 2-3 copii m-am tăvălit la propriu în apa aia murdară din șanț, fără nicio remușcare legată de îmbrăcăminte. Când în sfârșit m-am uitat la haine și am văzut cum se scurgea o apă murdară din costumașul meu alb ajuns acum un negru-pământiu, mi-am amintit vorbele mamei: “Nina, te mănânc, daca te murdărești!”

Duminica dupa-amiaza femeile mai batrane de la țara au obiceiul să iasă la poarta și să stea de vorba. Când m-au văzut vecinele, și-au pus mâinile în cap și mi-au zis și ele: “Du-te repede acasă, că te mănâncă măta cand te-o vedea!” Eu deja mă gândeam cam câte bucăți de carne va scoate pentru mâncarea ce avea s- o pregăteasca din mine. 🙁

Când am intrat în casă, apa încă se scurgea din lâna costumașului fost alb, însă mama când m-a vazut, în loc să țipe și să mă tranșeze, a avut cel mai frumos zâmbet pe care un copil îl poate vedea pe chipul mamei lui. M-a dezbrăcat repede, m-a spalat, m-a primenit de la piele și mi-a dat să mănânc ceva bun. Nu-mi mai amintesc ce. 

Amintirea asta e așa de clară în mintea mea și mă gândesc cum de o țin minte înca, în timp ce de lucruri mult mai recente nu-mi mai amintesc. Probabil că, așa cum spuneam, atunci s-a declanșat un clic, am învățat să nu iau niciodată amenințările mamei ad litteram.

De când datează prima voastră amintire și în ce constă? Aș vrea să aflu asta de la cât mai mulți dintre voi și în special de la Oana, Roxana și un băiat, ia să vedem… criserb. 😀